Rafael Alberti›Poezii

Erai în vremea ceea blondă, naltă, solidă spumă-arzând și răzvrătită. Păreai un trup desprins din centrii soarelui, și aruncat de-o

Aceste murmure, aceste ușoare susure, prea bine cunoscute de cer, de frunze, de talaz, de vânt, sunt cânturile mele frumoase,

Au doborât un arbor. Și chiar azi dimineață și soarele și vântul, și păsările toate îl mângâiară, blânde. El era și fericit și tânăr, și

Pădurile, pădurile se-ntorc, pe unde-odată iubirea revărsată se înțepa în spini, ca un pârâu de stele incandescente, mici, cu sânge foarte

A sosit acel timp în care anii, orele, minutele, secundele trăite dobândesc toate profilul tău, se umplu de noi, și devine urgent,

Și totuși voi, păduri, și totuși, mări, nicicând nu suntem singuri, nu e nimeni singur, numai cei morți încă-n viață, dar morți

Sunt îngeru-ți de umbră, iubito, câteodată. Irup din cine știe ce prăpăstii, ca fulgerul – în dinți c-o spadă cu tăișurile-amare ce le știi

Lună erai, cu luna; așa te ridicai din așternutul obosit, atât de mare și sclipitoare-ncât cearceaful adormit credea c-aprinde singur un

În mine port terase fără număr. Spre mare dau cele mai albe, gata să plece către soare, pe catarg, ca pânze, cu cearșafurile-ntinse, și

Ni se spune: fiți veseli. Să n-audă în cântecele voastre oamenii nici cea mai ușoară de lacrimă. Foarte bine. În fiecare zi mi-am dorit

Culorile-astă-seară îți iau din greutate: un verde care pare copilul primăverii, și cerul – mare clară ce-și plimbă în ferestre aripa

Se-ntorc pietrele calcinate, se-ntorc în temple prăbușite, în lupanare năruite, în curțile verzi pe unde zâmbetul lui Priap încălzește

Mă cheamă, mă strigă, mă sfătuiește, mă doboară și mă înalță, face din capul meu o nicovală în mijlocul valurilor, o nicovală

noi credeam, iubito, că aceste priveliști au rămas adormite, ori că au murit o dată cu noi la vârsta și în ziua când ne aflam în mijlocul

Cine ar spune că ești un tâlhar, un bandit, o mână în noapte la un colț de stradă pândind delictul sângelui? Cine ar spune că atâta dispreț,

Pe seară, ori în noapte mai repede, mă simt înconjurat deodată de chipuri lungi și pale, de umbre, de livide lumini și fără sânge ce tâmplele

Avem azi dimineață doar douăzeci de ani. Desculțe merg, iubito, cu pas încetinit, umbrele noastre două, sub pomii din

Când tu ai apărut, mă torturam în fundul unei peșteri adânci și fără aer și ieșire. Dădeam în întuneric din mâini, agonizând, și auzeam

Puteai, când erai marinar pe uscat, mai liber ca acuma să fii, să pornești voios de pe țărmurile înflăcărate ale visului tău de curând

O insulă era ca-n Teocrit… Era vârsta de aur, peste câmp. Avea la flaut să repete, Pan, Priap în iarbă să se tăvălească. A fost

Pe dibuite, dragostea, orbește, prin întuneric, rumenește poate printre ramuri vreo stea; din nou simt asta, iarăși, muiat de calda

Erau în sală muzici și lumini, iubire prefăcută, ce se-nveșmântă-n gheață și în cuvinte moarte, chiar dacă ar părea că-nsângerează

Să te visez precum erai, iubire, odată, înaintea Dianelor descinse, – acele zeități cu piept robust și vântul ce le trece, nepedepsit, pe

Strălucirea mea, dragoste, izvor al vieții mele, aș vrea să spun tot despre a ta frumusețe aici, în mijlocul mării, în vreme ce umblu