Rafael Alberti›Poezii

Hai la nouri de vânzare: nouri roșii și bogheți – potolesc zăduful mare! Vând nori cirus, viorii, și nori roz, și dimineți, și

Murea Calea Laptelui de dorul de a dormi măcar un ceas pe spicele de grâu, un ceas măcar, ca să uite atâta amar de drum străbătut, atâta

Sus la catedrală clopotele sună. Desculță mireasă, mergi de te cunună! Unde mi-este vălul, rochia mea albă, lămâița, nună? Unde-i

De sus, din mahalaua de sus, vin pe ulițe mici. Sunt închiși ochii satului. Și toate porțile și ferestrele sunt ferecate. Târăsc cu mine

1 – Suferința ulcioarelor fără apă, căzute în surghiunul lucrurilor neînsuflețite. 2 – Știrea despre asasinarea nopții, părăsită între mărăcini,

Din ce în ce mai căzut, mai depărtat de suprafețele pedepsite de către picioarele luptătorilor, sau mai departe de acei ce, sprijinindu-se în

Tot cernită,-n veci de negru între patru ziduri, moartă, și c-un văl întins pe față. – Să nu treci pe poarta ei, să nu-i pui picioru-n

O, voi, râpe-ale Paranei: vă voi lua cu mine când din nou, marea o voi trece. Precum Contele Olinos, ce, copil, trecut-a marea, nu voi

Ce singur uneori sunt, o, ce singur, cât de sărac, de trist și de uitat! Și parc-aș vrea să cer un dram de milă pe netezile plăji, și-n

Mereu această nostalgie care îndepărtează și preface totul. Spune-mi-o, tu, arbore. Te văd. Mă vezi. Și nu mai ești același. Nu e același

În sufletul meu cântăreau atât de greu morții de mâine încât nu puteam să fac nici măcar un pas fără ca pietrele să nu-și dea la iveală

Nu vreau să râzi, nu, niciodată, nici să-ți vopsești cu-albastru ochii, nici pudră de orez să-ți dai pe față, nici să-ți pui fusta

Dacă fluieratul unui băiat e semnul care face să se ilumineze ramurile și să renască din somn balcoanele create pe neștiute de o

Fluviule, -n visu-mi, azi vreau să te visez mai mic. Fii cum e Guadalquivirul, sau mai mic, cum e Duero. Și încă mai mic să fii, și

O, limbă maternă, la ce mi-ești bună pe țărmuri străine? – Mi-e sete. (Străin! Să-i deschid? O, Doamne, nu știu ce tot

Ați fi văzut iederile plângând sânge când apa cea mai tristă și-a petrecut o noapte întreagă priveghind un coif rămas acum fără suflet, un

Sunt frunzele, frunzele risipite de abuzul de a voi să fie veșnice, de a nu voi să cugete, pe întinsul a șase suprafețe selenare, ce este un

O știe-acum tot satul. O cântă-mpletitorul, Îi pune vârf bărbierul, o spune vizitiul. Văcarul o discută gard, cu

Căutați, căutați-i: în nesomnul conductelor de apă uitate, în canalele întrerupte de tăcerea gunoaielor, nu departe de băltoacele incapabile

Luna se distra la ora aceea când cerurile cele mai impresionabile caută copiii pierduți. Pe urmele lupilor se auzeau lacrimi și inimi

Trebuia să plec de pe pământ, pământul trebuia să mă scuipe de pe el o dată pentru totdeauna, ca pe un fiu bastard, ca pe un fiu temut pe

Un străin mă iubește. Eu nu, nu-l iubesc. Eu, nu, fiindcă-ntr-una gândesc că n-am să-l pricep niciodată când îmi va spune: te iubesc!

Umblă unul pe stradă. Cine-o fi el? – Tontul de Rafael! Tont picat din cer, din stele, fără pară chioară. Pui de porumbel rătăcit

Mamă, ce rău îmi pare – mâhnit, el a plecat și ninge nencetat. Mamă, fără suflare pieri-va, înlemnit, în valuri de-a sărit! Mamă,