Rafael Alberti›Poezii

Într-un vers de opt silabe, ce nu încape, dacă-ntr-un cântec, numai unul, încape marea? Opt silabe sunt prea multe spre a cânta.

Vânt contra vânt. Eu, turn fără comandă, la mijloc. Vuiet mare de orașe Coborând prin trecători, de orașe-n vântul sudic, care m-au

Nostalgie de arhangheli! Eu eram... Priviți-mă. Îmbrăcat ca orice om, Nevăzute aripile, Ce am fost, nu știe nimeni. Oamenii nu mă

Mi-aduseră nourii astăzi în zbor, harta Spaniei mele. Ce mică era peste fluviu, ce mare era pe pășune, umbra-ntinsă pe care-o lăsa.

E destul un mic balcon peste râu și câțiva cai, să călătorești mereu – stând pe loc. Caii, nu se mișcă, pasc, râu-i liniștit

Un vis fără lanterne și-o umezeală de uitări călcate de un nume și de-o umbră. Nu știu dacă de-un nume sau de mai multe nume, dacă de-o

Aș fi vrut aici să fiu doar un cal, numai un cal lângă râu. E atât de singur omul, râul e atât de mare, c-aș fi vrut aici să fiu doar

Te chem, la aer, umbră a douăzeci de veacuri, la adevărul aerului, aerului, aerului. Umbră ce niciodată nu ieși din tine însăți, și

Chiar dacă eu aș vrea să fiu din altă țară, din altă parte, cine mi-ar înăbuși glasul mărilor mele? Cine mi l-ar înnăbuși, cine-ar

Frumusețea e de privit pe îndelete. De vrei să știi ce-i frumusețea, fă-ți liber brațul. Căci trebuie să mâni într-una, caii,

Nemișcate, mute femei țintuite în tinde, bărbați fără glas, cu mișcări încete, în crâșme, vor, ar voi, ar fi vrut să mă-ntrebe: – Cum ești

Tu ești ceea ce pleacă: o apă ce mă ia și mă va părăsi. Căutați-mă pe valuri. Ceea ce nu se întoarce: un vânt care la umbră se

Plecați bătrâni părinți, bătrâne mame, unchi, cu Dumnezeul ce-i asemeni vouă, cu sfintele fecioare și cu sfinții, vă scufundați cu toții,

Nu sunt autorul acestui poem, ci simplul lui scrib care l-a tradus dintr-o limbă necunoscută: am comis atâtea greșeli și-atâtea

Eu ucideam liliecii în turnuri cu fața spre mare. Azi, în balcoanele mării, departe, cu fața spre-un râu, aleargă pe fruntea mea, negri,

Pe omul cel nou să-l creăm cântând Pe omul cel nou al Spaniei, cântând. Pe omul cel nou al lumii, cântând. Cânt această noapte

1 Tu nu mai nădăjduiești de loc ivirea acelor resorturi ascunse care se deschid coridoarelor subțiri, unde lumina se descurajează la

Bătea vântul dinspre râu. Zăcea casa rece, pustie. Bătea vântul dinspre râu izbind în casă. În casă intrai, fără ușă. Acolo era doar

Aș vrea să cânt: să fiu o floare din satul meu. O vacă să mă pască-n voie din satul meu. Și să mă poarte la ureche un plugar din

O, cu ce melancolie mă gândesc la tine. Tu, negreșit, ai fi văzut ce văd eu în astă-seară. Lucruri naturale, lucruri bune și curate,

Fecioare cu echere și cu compas, veghind cereștile tăblițe. Și-al numerelor înger ce zboară gânditor de la 1 la 2, de la 2

Ce tot îmi vorbiți de hrubele subterane inundate de cerneală stricată, unde furia unor dălți înnebunite despică remușcarea? Uneori,

…Aici, când aerul trădează onestitatea crinilor, e osândit la moarte de un vârtej de apă. Nu e o umbră de amărăciune aceea pe care copacii o

Eu îmi spuneam rămas bun plângând pe peroane. Prindeți-mă, prindeți-mi sângele voi, pereți, ziduri care-l păziți și care-l despărțiți de