Radu Gyr›Poezii

Veghem peste atomi și molecule. Cimentul are sânge și artere. Dăm pietrei duh și fantei înviere, visăm în nituri și gândim în scule. În

Sub mâna ce se pleacă să disece, fug din artere purele esențe. Din veșnicie picură cadențe, ca stropii grei din stalactita rece. Cu

Înalt sub plânsul care mă-ncunună, beat de păcate, crâncen în pârjol, mă culc în cer și-n mlaștină mă scald, cu îngerii și șerpii

Zidim cu-azur pe minereu și iar se surpă ctitoria. I-am uns cu lacrimi temelia, i-am dat surâs de curcubeu. Când tu, ca să-i hrănim

Căzu, ca spintecată de junghere, în lanu-nalt, cu secera în mână, cu sân rotund ca luna din fântână, cu pântec greu ca fagurii de

Tot infinitul în pupile, cinci continente în caiet. Scriam, solemn și violet, „Je t'aime”, pe nu știu câte file. Pe-atunci urcam

Și maci și garoafe s-au stins, primește să-ți dau crizanteme. Le-am smuls de pe-un țărm fără vreme, le-am rupt dintr-un cer

Căzu, ca spintecată de junghere, în lanu-nalt, cu secera în mână, cu sân rotund ca luna din fântână, cu pântec greu ca fagurii de

Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! Luna-a intrat după El în celulă, Şi-L făcea mai înalt şi mai

Pe-un talger al zănaticei balanțe mă-nalț ca un gigant, pe altul scad, beat de viori și pârjolit în iad, mușcând din deznădejde și

Stăm închiși în cuști de bestii și-am uitat ochii nevestii, râsul țâncilor la cină, mâna mamei, de lumină. Am uitat că-ntr-o

Ești ramura mea de cais, la geam luminându-mi întruna. Ești creanga ce-o leagănă luna și-adânc mi-o cutremură-n vis. Mi-ești azima,

Se mai închide-un prag, o ferăstruie, un vechi portal împrourat de soare, prin care pașii cutezau să zboare, cum flăcările cântecelor

Slăvite-n veci să fie alba tindă fereastra unde râde-un corcoduș și bunul prag al primitoarei uși cu brațe dulci ce-așteaptă să

Un fleac de viață fără cheag ce vrei, așa a fost să fie. Mai un ciulin la pălărie, mai un luceafăr în nădrag. Mai câte-un zbor de

Când jerbele solemnului crepuscul în crini cerniți cuprind biblioteca, mă rup de lângă Platon și Seneca și lacrima din ultimul

Credeam că-mi ești o cârjă de vlădică, înaltă, dreaptă foarte și semeață, și, sprijinit în ea, să calc prin viață, neclătinat de cumpănă

Cădem în vorbe, goi făr-de-veșminte. În râpa lor ne prăbușim făptura. Pe povârnișul frazei dați de-a dura, cădem din picuri albe în

De-aș crede orizontului nemernic! Nu știu unde rămâne și unde plec, în mine stau, sau în ceilalți mă-nec, în pâcla universului lor

Fă-mi, Doamne, fereastra ușă. lanțurile nuielușă . . . Bocet de temniță. Prinde, Doamne, vremea-n palmă și n-o mai lasă să doarmă,

Sărac sunt, Doamne, sărac . . . Sărac în celulă, sărac întru toate. Sărac sunt, Doamne, sărac, și bucuriile Tale-s bogate. Să mă apropii

Cu alge și meduze verzi la proră, Păcatul ne îmbie și ne-ncarcă pe mlădioasa, galeșa lui arcă, sub voluptoasa vânturilor horă. Și

Vâră-mi junghiul tău, tristețe, crește-mi, jale, ca o bubă . . . Patru gardieni în dubă m-au tot dus pe căi răzlețe. M-au tot dus la

Somn bun, măi diblă, pe dulap, rămâi cu bine, măi măciucă. Îmi las surtucul pe-o ulucă, nu vreau nici cușmă grea pe cap. Că-n piept