Radu Gyr›Poezii

Când clipa mea, din zborul ei de graur se face iar la loc eternitate și-n goluri reci, ca-n ape încleștate, se-neacă umbra verdelui meu

Cândva, avui și eu grozave coame, asemenea pădurilor semețe. Zbârlind în vârf trufașa tinerețe, frigea mândria-n mine ca o

De jos, din zbuciunata-mi adâncime, tânjesc mereu seninătăți să isc, gelos pe glaciatul lunii disc, pe tot ce e celestă

Am multe întrebări de pus, dar cui? În ele urc pe-o scară tot mai-naltă, și dac-o-mbrac cu trandafiri în voaltă, tot eu mă-nțep prin

Privesc portrete vechi. Sunt oare eu? Obraji suavi zâmbindu-mi dintre perne, Zări, zboruri, munți, oceane – baliverne pitite sub tunica

Deșertăciune, mare jupâneasă, îți slugărim, încovoiați din șale, pentru-un surâs și-un sfârc de bici mai moale, sau pentru-un blid de

Între dactil și emistih bucolic, m-au îngropat ruralei mele vetre. Orașul liric țipă-n taximetre și duduie-n motoare, hiperbolic. De-un

Eu singur nu-s. În foișoare-nalte nu mă-ngropară lacăte, nici chei. Vorbesc cu mine crengile de tei și serile și toate celelalte. Un

Demult, demult… la început de osândă mai întreba de noi la poarta de-afară câte-o nălucă de mamă plăpândă sau câte-o nevastă amară,

Disprețuind oglinda verde-a stepii, în aspra cățărare către creste, prin râpi, prin văgăuni cumplite, peste roci și zănoage dau năvală

Te-ai poticnit c-o tiflă-n veșnicie, cu-o mână-n gâtul clipei ca un fur. Și-aveai sub coaste-un bulgăr de azur să-l semeni întru rod și

Crunt m-am înverșunat să bat Cuvântul pe nicovală, sub grozav baros. Nu știu dacă din el cuțit am scos, sau doar scântei să mi le stingă

Contemplu, sub armură, cavalerul, întors pe za cu roșii răsărituri. În veac obscur de patimi și de mituri, sfințea în cer și spada și

Tu, altădată, mâinile pe frunte îmi lunecai în unduiri de ape, să mi se pară lungi vibrări de clape și veșnicie, clipele mărunte. Azi,

Ursuz, mocnind de ghețuri în cerdacuri, păzit de taine vechi ca de zăvozi, din când în când basmaua ți-o deznozi din noduri de milenii și

Parcă-mi lipseau o aripă, o coastă, un braț puternic sau un mare vis. Eram ca izgonit din paradis, ca bântuit de ciumă și

Cireșule cu frunze tremurânde, neprihănit și tânăr voievod, surâzi cu flori, binecuvânți cu rod, sfințești cu patrafirul umbrei

Pe vechi și rupte trepte de orgolii cobor din turn, cu ochii nesătui. Spumegă evu-n foșnetele lui, ca un ocean ce-și leagănă

Cazi de pe mine – veche tencuială cojită de pe zid cu aspră gheară. În aer fugi ca frunzele când zboară, te zdrențui ca o putredă

Flămând de taine, lacom de minune, pe brânci, cu jaf și scule de tâlhar, prădându-ți vatra doldora de jar, ți-am smuls din veșnicie un

În zone-abstracte împlântând antene, tot scotocesc cu vârful meu prin nouri, din aștrii glaciali să fur ecouri și coiful unei reci

– Uitare, nu știi oare făgădăuri cu beciuri mai adânci pe la răscruci? Nu poți în oale negre să-mi aduci mai crâncene prăștine și

S-ar cuveni ca inima aceasta, prin flacără trecută ori țepușă, de mult să fie țăndări și cenușă, cum au muncit-o fierul și

Pe iazul plin de broaște dolofane, sub zumzete albastre de țânțari, cine bătu lumina-n ținte mari și-a răstignit-o-n candide