Radu Gyr›Poezii

Iubeai o fată de zăpadă și numele-i scriai mereu pe-un pentagon, pe-un minereu, pe cărți de mult uitate-n ladă. Eu, pe pupitrul din

Aiudule, Aiudule, temniță cruntă, Cu noapte lungă și zi măruntă - foamea-i mireasă și moartea-i nuntă, Aiudule, Aiudule, temniță

În brazi, în paltini, în stejari eu am părinţi şi fraţi şi neamuri. Nu frunza tremură pe ramuri, ci numai ochi adânci şi mari. Toţi dacii

Cu păru-n vânt, trăsnete ies din largi spintecături de şes. Băltoace, smârcuri, eleșteie sar din nămol şi ţopăie vâlvoaie, Ceru-ndarjit

Avem o ţară unde au stăpânit odată Vitejii daci, bărbaţi nemuritori. Şi unde stau de veacuri laolaltă, Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n

Și anii cresc ca mustul roșu-n linuri... Savanții distilând în alambic sublimul tot și putredul nimic, aceleași întrebări și-aceleași

Ia, fiule, bucoavna mea de sfaturi! E bârna grea de-nțelepciune-n ea, șindrile rupte din făptura mea, coaste de veacuri, măduvă de

Zâmbeau candid zăpezile în Lațiu și se-ngânau cu lira ta, fratern, în cinstea cupei pline de Falern și-a clipei devorate cu

Prea-și răzvrătea, de mult, fruntea semeață, boierul tânăr, iute ca hangerul. Frigeau, sub gene, chiciura și gerul, mânia lui tuna ca

Cucuruz cu frunza-n sus, visule, cine te-a pus? Cin-te-a luat și cin te-a dus cu obrazul spre apus? Visule, păing de soare, țeși o

Nu doar spărturi în piept și lăncii rupte, nici luptele pierdute prin viroage, cum dor acele brațe slăbănoage când nu mai vor sau

Din zvonuri de la temniceri aflăm că-s numai patru veri de când ne-au tencuit de vii În timpul fără ani şi zi. Noi nu ştim când fu vara-a

În floarea- soarelui, pe dâmb, în bozii, în mărăcini, în gropniţe: explozii. La dreapta,-n stânga,- n faţă, evantaie şi sfâşiate cozi de

Pasăre galbenă-n cioc, dragoste cu nenoroc, nu ai cuib și nu știi loc să-ți stingi penele de foc. Zbori spre stelele de miere,

Cărările toate-s afară, La poarta cu lacăt şi drugi Scaieții se urcă pe scară, N-am turnuri, n-am paznici, n-am slugi. Zac ape de verde

Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă, cu veacul şi tăcerea în goluri verzi se varsă. O simţi cum vine parcă din moarte şi

Trei inşi beau, noaptea, într-un han. Fumegă, lampa, în tavan. Vânt nordic, urlă-n bărăgan! Şi unu-a zis cu glas sticlos: Mi-e visul

Câte-nțeleg, n-am înțeles, Dar aș lua toate câte las. Din ce-am cules și n-a rămas, Din ce-a rămas și n-am cules. Azi din frântura unui

Avem atâtia morti, atâtea oseminte, că fruntea-i grea de amintirea lor. Purtăm în piept solarele morminte şi de lumină coastele ne

Aceste mări și fluvii și oceane, zbătute-n văgăunile amare, sunt lacrimile lumii seculare, pe hărțile durerilor umane. Și acești

Cu ce-am rămas din marea noastră sete? Alături de pioase-odoare sacre, am încuiat iubirile prin lacre, prin cufere și pivnițe

De dimineață, starețul Silvestru și-a potrivit dăsagii la mijloc, s-a închinat din șea și, în buestru, a pogorât de vale, la

Mi-a năvălit prin geam șuvoi de lună, de parcă-n cer s-a rupt un stăvilar. Pervazuri, scrin și rafturi de stejar își amintesc de codrii

De lângă mlaștinile unde-a curs măcelul, își scriu, Iubire, slove de vâlvoare. Luceafărul își pierde-n stuh inelul, stelele merg, prin