Radu Gyr›Poezii

Gonit din raiul lui, pesemne, un înger trist ni le-a adus, menirea lor în noi sa-nsemne ca-n lut mai zace-un strop de sus. Spalam cu

Din cărți furate lămpilor de ieri ai strâns zădărnicie și-ndoială. Din vis, de unde vii cu mâna goală, n-ai scos decât înfrângeri și

N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi. Surâd numai acei care suspină. Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, de n-ai fi plâns, n-ai duce-n

• Iar te-agăți cu gheara de-o speranță, lutule al meu, neastâmpărat… E de-ajuns să fâlfâie o zdreanță, că de-un petec iar te-ai

În freamăt lung de mare treapăt Pe armăsari de-aramă grea, Gonind s-ajungă pân' la capăt, Înalţi, cu pumnul pe plăsea, Atâţia trec şi râd

Peste Polijova luna a căzut, de un ţărm de lut sfărâmându-şi prova. Vântu-şi mână barcă neagră de postav; pâlpâie, bolnav, cerul

Noi stăm cu ochii duşi pe unde, pe linişti fără de răspuns, pe nuferi cu-ntrebări rotunde de necuprins, de nepătruns. Ce mai frumos şi cast în

În sălbatice zănoage ape fierb adânci. Jnepii suie, greu, pe brânci, basmu-n văi se trage. Peșteri ies, sub râpi, să

Din scrumul meu mereu mă scol și dau minunilor ocol. Din taine ciugulesc puțin - un fir de har, un strop de chin. În ghimpi de întrebări

La poarta de mărgean a curții mele, lung sforăia un armăsar sălbatic; înfuleca fărașul cu jăratic și-l călăream pe aripi până-n

Din moartea noastră.nchisă de milenii ne scot în curtea hâdă gardienii. Cu ochii goi şi plini de suferinţă, ne învârtim într-o

Te-au slãvit în cãrţi şi în poeme Şi te-au înãlţat iconoctas, Ca sã fulgeri tânãr peste vreme, Cu vecii de cremene sub pas. Te-au vãzut

De mult nu-mi mai stau frunze pe lemnele seci, De mult suciturile mele uscate Scot gheare din noduri şi gheare din cioate, Cerând parcă milă

Se sfâşia amurgul în pomii de mărgean. Izbea în zare vântul de fier, ca un ciocan, şi se zbăteau arţarii aprinşi, ca să se

Zăcem şi trândăvim de două zile în satul spart şi ars de proiectile. Pe fundul asta sterp că o găoace întreg batalionul 'se reface'. Cum stăm

Târgul arde. Fum vâscos şi zgură le simţim ca un nisip în gură. Alergăm curbaţi pe baionete, ţopăie pe streşini flăcări bete. Azvârlim

Fiule, fiule, lungă e calea . . . Ca-n basm pân-la tine sunt mări și țări, trenuri, păduri, jandarmi și ocări, și stele ce nu ne știu

Întorc faţa spre ce nu-i Şi scot limba la ce este. Frunţi şi coifuri, câte-avui, Le-am uitat în cer pe creste. În zadar de voi mă

Doamne, printre vălvătăi suntem cruciaţii Tăi. Cu asprime şi cu vis cruci de foc pe piept ne-ai scris. Ne-ai tăiat prin porumbişti raiul Tău

Nu ştim cum o să fie clipa-aceea . . . Vor trece peste lume crunte roţi -ca tunetul cu grii lui saboţi- sau poate-o arde-n cer Casiopeea şi

Și primăvara parcă era alta, curgea și luna altfel pe zăplaz . . . Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta meșterul timp, nici frunte,

Cui mi-a născocit tristeţea asta, nu-i da, Doamne, ştreangul ticălos. Cui mi-a-mpuns cu suliţa coasta, fă-i un pat de frunze, răcoros. Cine

Prin somn auzi cum ramuri mari se scoală Și-ți cresc pe umeri ca pe crengi de foc. E ceasul când, zvâcnind în noaptea goală, mai sus de

Pe unde calcă pasul, se ridică un cântec lin, ca foșnetul de brazi. Suspină-n glod o tâmplă de vlădică, S au, lung, tresare mâna unui cneaz.