Radu Gyr›Poezii

Am fost cândva o cetină-amândoi Şi amândoi un singur conifer. Ne-au frânt vântoase, grindine şi ploi. Azi alte crengi cresc dincolo de

Din adevăr zidit-am academii, Scut mi-a dat Pallas, Phoebus raze calde, iar Prometeu o mână de smaralde, din piscul ce nu-l suie

În tot adâncul meu te-aprind, ca fundul mărilor mărgeanul. Oricât mă bate uraganul, mai mult în alge te cuprind. Sau fulger beat ca

Biet și netrebnic potcovar, mai potcovesc și eu mârțoage și la copitele oloage le bat potcoave de cleștar. Dar când le-nham din nou

Făcui și dalii de azur, făcui și oameni de zăpadă, și-un moft de vânt i-a dat grămadă cu-n vârf șăgalnic de condur. O tiflă doar și-a

François Villon, François Villon, te-au pus la mare înălțime, curvar cu ochi de limpezime, tâlhar ceresc, superb cocon. Și-acum te

Ba zbenguit cu vântu-n horă ba gudurat lângă pământ, când vreau în noapte să mă-mplânt, când freamăt, beat de auroră. Cu-o șoaptă gem,

De ce nu pot să mor frumos ca plopii-nalți cu săbii drepte, știind înghețul să-l aștepte pe vârfuri lungi de abanos? De ce și

Mă-mbăt sălbatic, uneori, dintr-o cumplită cupă sfântă, cu vin sclipind a spadă frântă, sau sângerând adânc a flori. În ea sunt râpi

De șapte ori am răsucit în broască o cheie grea și-am tras obloane groase, să zacă-ntre strivite chiparoase orice surâs și frunte

Mereu aripile se frâng, mereu țărâna asta speră. Mereu pe trista noastră sferă obrajii râd și ochii plâng. Heruvimi de-o zi, crescuți

Mă-ncrunt și spun că nu mai sper și iar mă spânzur de crâmpeie. Am pietre-n grai și reteveie, mă-mbrac cu ghimpi și țepi de fier. Bat

Cui meșterește un rondel nu pană-i trebuie, ci rază, un strop de sânge stins pe-o frază și-un zâmbet prins de-un funigel. I-ar mai

Un oarecare cioplitor tăia din piatră coțofene. Le da culori nepământene și le sufla în aripi zbor. Din zi în zi creșteau în pene,

Gutui, lumini cu frunze subsuoară. Iad roșu, plin de flăcări, lubenițe. Gravi pepeni copți sub dobrogene-arșițe, cu arcuite coapse

Smeoaica mea cu brațe de turbine și trăsnete albastre pe grumaz, cu-o talpă sprijinită pe Bicaz și alta peste piscuri

Gutui, lumini cu frunze subsuoară. Iad roșu, plin de flăcări, lubenițe. Gravi pepeni copți sub dobrogene-arșițe, cu arcuite coapse

Uităm și țurcă și maidan, – și haimanaua dulce piere, cu coate rupte în cădere, cu nas julit de-un bolovan Sfânt joc, sfârșit

Adeseori te fulgeră o ghioagă, sau câte-un ghiont împuns Măriei-Tale, vr-un bobârnac strivit între petale și-o-tiflă-n tot ce-n tine se mai

S-ar fi putut să mă albească luna ce-și grămădea zăpada sub pervaz, de mucava vr-un viscol de necaz ori grindina, când se holba

Păreri de rău că-ntipărit în zile nu ne-a rămas de fier și piatră glasul, că nu ne-am încrustat pe seci pasul, în urmă rupt cu frângeri de

Pe recele somn de safir și taină să-mi fii și minune. Din ochii tăi mari, iertăciune pe frunte să-mi picuri și mir. Surâsu-ți

Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri sau se reped și-mi rup fâșii din carne. Ca taurii, mugind, mă iau în coarne, deasupra mea ca niște

Și dacă sunt, de ce să nu mai fiu? De ce să-nchei, de-am început o clipă? De ce nu pisc de piatră, ci risipă, de ce o zi și nu mileniu