Radu Gyr›Poezii

Orbit de strălucirea ei de tiară, zeiță albă, pudică și nudă, pândeam prin stuf, cu geana grea și udă, superba goliciune statuară. Era

În răvășitul meu atelier, e-o năruire de statui schiloade. Aicea una, colo alta cade, ca-n nopți de august stelele din cer. Vechi

Dă-i fetiței mele, Dimineață, tălpi cu care lipăi prin verdeață, tril de ciocârlie-ascuns în gușe, zburda veveriței jucăușe, lângă

Hulubi se scutură ninsoare. Ning raiuri fragedă candoare. Vin piersicii la noi în casă, zăpadă roză de mătasă, și zurgălăi pun la

Biet om cu fire și necaz, biet om cu zâmbete pe gură. Ți-aud blestem, îți simt custură, îți văd lumina pe obraz. De mii de ani tot

Nici coapsa și nici pântecul muierii, cu plod în el, nu-i fură jertfe pline. Flămândă, mânăstirea învierii vrea s-o hrănesc cu măduva din

Plecat-am nouă, cu sergentul zece. Toți căciulari, toți zece din Vaslui. Și fiecare-avea o țeavă rece și-o bistriță de foc sub coasta

Din zi în zi intrăm în stâncă și piatra crește-ncet, pe noi, cu câte-un rar arbust vâlvoi zbârlit pe tot ce suntem încă. Mai ieri

Beton și linii de tramvai, beton și ulițe ursuze și-n ochi mocnind aceleași spuze și-aceiași ghimpi înfipți în grai. Și-un parc,

Nu mai despic cu brațul nici talazuri, nici nu mai urc cu pasul piscuri dulci. Tu, noapte, crești, tu, inimă, te smulgi, voi, piersici,

Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă, fă-te, zăludule, piatră măruntă. Focul mănâce-te, că nu te saturi. Mereu vrei scâncete şi bei

Tot mai rar, prin mahalale desfundate, primăvara, trec țigani ursari, cu obrajii arși de zări înveninate, cu amieze largi în ochii

Papa din Râm mi-a dat blagoslovire c-am pus urgiei sfântă-mpotrivire, că nu cu fieru-nving, ci frâng bejenii cu foc de liturghii și de

Am fi urcat cu ochii ore pe Obi, Nil şi Amazon... Iubeam în Cuba şi Azore, puneam la pol un fanion. Nicicând aici, mereu acolo, spre-un cer

Cine m-alungă-n celălalt? Din celălalt cine mă cheamă? Că urc din din geamăt în aramă, că trec din lacrimă-n bazalt. M-ascult și bronzu-a

El șterge liniștit toporul, șoptind un cântec, un crâmpei. Un rug de junci și de viței aprinde-n flăcări abatorul. În prag, un

Trecea şi el pe drum hai-hui, fluieră-vânt şi coate-goale, cum trec atâtea haimanale spre zarea lor şi-a nimănui. Pe chip avea un cântec

Poate-or fi fost arhangheli. Orice cracă un paloș care lumile despică. Robiți de zbor, cu cerul încă-n chică, de veacuri cu osânda lor

Se-nalță, alb, un pescăruș, în verdea liniște marină. Asculți și zborul lui suspină, ca o lăută un-arcuș. Privești și-n floare de

Ars de cer și anafteme, mergi pe sub furtuni cu steme. Pasul tău cum calcă rar pare candelă, fânar. Dragostea ți-e logostea, cu

Scrâșnesc asemeni marmurii severe, împotrivită asprelor ciopliri. Cer gingășia dălților subțiri să-mi deie feciorească mlădiere. Cuțitul

În aprigele mele belciuge, piatra mă-nfulecă, fierul mă suge. În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât, întâi pân-la glezne, apoi pân-la

Trimis de Domn la Poartă cu peșcheșul, se-mpiedica în scoarțe Logofătul, la orice pas mai-mai să pupe preșul și să-și zbârlească barba ca

Ies umeri albi din vârfuri de unealtă și brațe-adânci cu moliciuni de unde. Mileniul ce-n lespede se-ascunde se face coapsă limpede