Radu Gyr›Poezii

Câte-nțeleg, n-am înțeles, dar aș lua toate câte las, tot ce-am cules și n-a rămas, tot ce-a rămas și n-am cules. Azi din frântura

Fir de cântec de noroc, năpârstoc de busuioc, ghiocel de funigel cu azururile'n el... A venit la noi aici, ca o poznă de

Se'nchid ferestre albe prin lalele. Adorm lăcuste de argint brumat. Ciupercile se culcă sub umbrele, și numai călțunașii-au așteptat să

Jos, în vad, la răgălii, doi voinici trec peste Jii. Unul cântă dor de ducă pe-un cârlan ca o nălucă, alb ca viscolele lunii, alb

Mi-e dragostea ca trăsnetul, ca spinii, ca vâjâitul apelor pe scocuri, ca durele și strașnicele blocuri ce scapără sub tunetul

Puiul Radului, de rouă, aromind a busuioc, de opt zile, ba de nouă, arde-ntr-un pătuc de foc. A venit o rândunică să mi-l vadă

Zic unii că ni-i limba într-o rână, cu noduri, cum ciomagul de gorun e... Dar eu dintr-însa scot ca din fântână găleți adânci de basm și

Într'o sanie ușoară, tras de-o ciută de mărgean, Moș- Crăciun din cer coboară, ca în fiecare an. El o traistă poartă'n spate și'n ea,

Șase ani am supt la maică și-un alt an la o ursoaică. Foaie verde a cucutii, alți opt am supt din butii vin cu sânge de vultur,

Era năvodu-aseară o nălucă și se umplea de știme dunărene. Păreau, în vârșe, zodiile mrene și luna avea solzi brumați de știucă. În

Aburește a pucioasă și a smoală inima, cea plină de sminteală. Că păcatul o îmbie, tămâioasă, și ispitele din plăpumi de

Nu basne în bucoavna mea oi pune, nici scornituri, ci lacrimi și smerenii, că scriu îngenuncheat ca-n rugăciune, de țara asta arsă de

Și iar și iar scornești în drum prilejuri să-mplânți în mine pliscuri să mă-nhațe. Ba vii, cu un zefir cu spini în lațe, ba înflorești

Și dacă-asemeni stelelor din lacuri în țăndări verzi a fost să mă sfărâm, m-a troienit și floare de salcâm, m-a zgâlțâit și vântu-n

Luminița noastră are soare-n zâmbet, tămâioare și-n privire mărțișoare. Stânjenei și porumbei viața ei, și râsul ei brebenei,

Plesnesc de coamă vinurile-n cramă. Sus, peste vii, oftează Caru-Mare. Berbecele pocnește în frigare și sfârâie duh iute de

Mai e puțin, mai e puțin, și plec în praf, în stea și'n crin. Azi, piersic vechi ce stă să cadă, și mâine: brumă, zări, zăpadă. Și când

Treceau, desculți, prin țara basarabă, sfinți triști de fum, cu glezne de lumină. Omu-i chema pe prispa lui, la cină, și le pupa

În limpezimi, unde-mi zbura săgeata, azi, steaua ta și-aprinde nestemata. Pe plaiul veghei mele de oier urci tu, acum, cu turmele în

Se răzimau pădurile în ghioage. Munții tăceau cu stemele pe frunți. Grei, se lungeau pe labe anii crunți și mormăiau ca urșii în

La fereastra cu lumină cade freamăt alb de zbor. Seara, lunecă-n pridvor heruvimii din grădină. Crini cu trâmbițe se-adună lângă ușe

Doar țapii negri urcă. Pe sub bolți caprelor noastre nu le-auzi tilinca. Desculț de sui, îți crapă talpa-n colți, opinci de pui, se

Adâncii codri poartă-mpărătește argintăria zorilor pe mâini și răsăritul, încolțit de câini, ca un mistreț rănit se prăbușește. Lung,

Are tata o fetiță Luminiță. Pași de vis și mânușiță de crăiță. Când prind umbrele să cadă în livadă, păunițe de zăpadă vin s'o