Radu Gyr›Poezii

Și când mă-ngropi cu totu-n mângâiere, m-afund, pierdut, adâncului desfăt ca-n maldăre de floare de omăt, de unde nu mai știu

E-o răzvrătire-a umbrelor haine și-a orelor cu-năbușite glasuri. Eu nu le-am vrut oprite în popasuri cu lungi țăruși de aur și rubine.

Uite, Țara, ca o inimă haiducă de baladă, și-a adus de peste Dunăre și mare berzele – bucăți înalte de candoare – și le leagănă pe harfe

Parângule, măi, căpitan de brume, pandur cu ipingeaua lunii-n spate, mă mai cunoști? Vin dintr-un fund de lume, din mlaștina fântânii

Și templul lui Apollo în tenebre și leșul sacerdotului patetic... în loc un turn din calcul aritmetic și-o catedrală rece din

Acum l-aș frământa din piatră goală, acum din coama apelor lățoase și i-aș da când oftat de chiparoase, când glas de fier zbârlit pe

Dealuri de var, strâmbându-se din șale, ciucite stau la sfat ca niște babe. Dar pietre albe, pogorând în zale, par amintiri de armii

Încremenise vântu-n infinit ca un arcuș peste-o vioară spartă. As-noapte-un înger mi-a bătut la poartă, cu pasul stins, cu glasul

Rămas bun, de-acuma, măi frățâne. Voi străbate codrul ne-nceput: frunza, piatra, râpele bătrâne pașii singuratici să-mi îngâne, văgăuni

Omar, Atilla, Hanibal atât de buni surâd în carte, lângă Danton și Bonaparte, proptiți de-un prinț medieval. Ce galeș se privesc din

Creșteam în codru-nalt și singuratic, când m-au surpat cu barda trei drumeți. Era semeț întâiul și săgeți și arc și-a scos din pieptul

Toamna, gemând pe ape despletite, trosnește, lung, din bârne, ca o plută. Oltul, vâlvoi. Dar seara ca un schit e, și munții i-aduc

Când visul meu își gâtuie ereții, corăbii se desprind din trup subțiri. Se duc spre-un țărm valah cu năluciri, plutind prin vântul verde

Ghitara spartă zace-n cui, ar vrea și nu ceva să spună, dar azi, sub colbul ce se-adună n-o-ncearcă mâna nimănui. Rar, pică-n ea un

Somnule roșu, guștere la pândă, de șapte nopți mă muști cu vise rele. Vicleană lună, scorpie flămândă, veninul tău îmi gâlgâi sub

Lin ciocănit și subțiat în clește, unduitor ca apele, ca stuhul. E aurul ca toamna când zâmbește și-i limpede agata ca văzduhul. Dibaciul

În urma noastră-i numai buruiană și scripca sună-a doagă de ciubăr, dar ca un lup cu negurile-n păr stă încă-n noi neliniștea

Așa cum Te-a scris iconarul cu mână stângace, pe platoșa Ta cerul se face sânge, jeratec, bulboană... Zâmbind, biruiești în

Primăvară de tămâie răstignită pe o șiță, rai suflat pe lemn, troiță, curcubeu bătut în cuie. Vultur alb deschis să zboare și rămas în

Și dacă și urechea ta te minte și ochiul tău la fel dacă te-nșală și-n piept zădărniciilor se scoală cu fulgere de gușteri pe morminte,

Rămâi în smoală și pucioasă, arzi în păcate și blestemuri, de vrei în verzi și negre zemuri să-ți fiarbă carnea ticăloasă. Nu

Leapădă piatra. Cată fără vină în lacrima ce-n ochi mi se-nfiripă: mai plânge-n ea un strop de cer, mai țipă și-n ochii tăi o boabă de

Din miază zi, aduc într-o dăsagă cerul întreg și îngerii bălai. E harul sfinților în traista mea pribeagă, ciobit în țăndări vinete de

Noapte. Hanul din baladă a deschis un geam de stea. Sare umbră în livadă, cu luceferi pe prăsea. Roib gonit sub ziua lunii. Flinte