Nichita Stănescu›Poezii

Spune-mi care mamă-anume cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de păsări, zarzării au zis de zarzări, peștișorii de peștoaică, ursuleții de

Scriere este totul. Peștele e literă în alfabetul mării. O frază sunt păsările-n zbor. Totul e scriere. Totul este de citit. Piatra poate fi

Sunt atât de fericit astăzi de parcă mi-aș lua la revedere de la viață, de parcă mi-aș băga în inimă un măr ca să nu mai bată ci ca să stea

Numai o clipă, spuse aerul păsării care zbura Numai o clipă, lasă-mă numai o clipă sa nu fiu de față cu dumneata. Numai o clipă, numai o

- Ești trist astă-seară, îi spuse pasărea, văd eu că ești trist... - Nu, nu – răspunse soldatul, - Și totuși pari trist, zise pasărea cea

Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Viața lui personală este praf și pulbere. El ridică în cleștii circumvoluțiunilor

Înconjurată de luciul rămas din retragerea ploilor spre mare, sfera își lua de la inima mea bun rămas rostogolindu-se-n zare. De la ochi, rombul

Iartă-mă și ajută-mă și spală-mi ochiul și întoarce-mă cu fața spre invizibilul răsărit din lucruri. Iartă-mă și ajută-mă și spală-mi

Mă băuseși de privire îmi lăsaseși ochiul gol și m-ai domolit în aer pasăre fără de zbor, iar de frigurile toate cele a zăpezilor m-ai lăsat

Ceea ce se poate pierde nu este în mod obligatoriu de pierdut și mic. Eu, bunăoară, încă nu sunt în stare să-mi pierd viața. Ceea ce nu se poate

Tragem la sorți cu inima smulsă dintr-un străin. Martorul întreabă: cap sau pajură? Nici cap nici pajură, răspunde corul antic. Inimă, pur și

Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea? Pe ce violet trebuie să-l văduvesc de vânăt? Bucuria mea de a fi a cărui ochi lacrimă este? De

Am schimbat nașterea pe moarte. În rest am rămas de tot sărac. M-a izbit cu aripa un înger și am devenit rege, pe un tron în prăbușire. Nu știu

Lepădare de copii sunt cuvintele de aer aripile. De dulcele miros al mirilor, de mărturie patrafirelor. Smulgere de limbă este prea

Stele, constelații, universuri, – cămăși ale singurătății unui Zeu; munte, deal, câmpie, mare, sărăcăcioase cămăși ale cuvântului, și tu

Incapabil să pierd inapt pentru fire, alerg în neștire. Foarte greu mă primesc să fiu cum sunt. Locul ceresc e sub pământ. Iar

Până și ciuperca gri a creierului e mult prea materială. Păr, piele, meninge, alb... Ca și cum am mângâia o tablă de logaritmi. Pune

Să ieși în afară, să nu mai fii, să nu și nu, ca și cum nici n-ai fi fost. Efortul și munca de atunci și de acu, e pasăre fără zbor, fără

Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj, cu spăimântătoare viteză, când m-am trezit eram chiar pe câmp, căzut de pe cal, m-am

Mă uitam absent la nu știu ce. Desigur în spatele meu ningea. O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp. Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut

Până la urmă cade sub inimă alunecând de pe ea, – o mască sonoră. Carnea străvezie a orelor e mai pietroasă, cu fiecare oră. Linia frântă de

Cine ar putea să cânte atâta de melodios decât sfârtecatul până la os, cine ar putea să cânte cântecul divin decât mortul viermuit de viermi,

Trece o aripă deasupra cât aproape toată vederea de mare. Urlă iarba și șoarecii de câmp, plesnesc în sudoare cristalele de sare. Inima

Cerul scintilând de stele se adumbrea de un singur cuvânt, – prin nervul unui singur verb e timpul doar un animal, un relief de munți, o