Nichita Stănescu›Poezii

Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnișoară. Dintr-o frunză verde, pală pasul tău de domnișoară. Dintr-o înserare-n seară pasul tău de

Și-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, și-am zis pară de un măr, minciună de adevăr, și-am zis pasăre de pește, descleștare de

Acest bloc de nervi se-nvârte încet pe șenile. El vine, da, vine direct dulceațo, la tine. O, lasă-mă să te iubesc cu trupul meu pe care mi

De ce nu m-aș putea uita înfiorat la brațul tău suav, când dormi, atât de bine tu mirositoareo, cu ochi închiși, enormi. De ce n-aș crede că

Atât de repede ne vine insomnia brodându-ne ființe din afară. Vrei pielea mea să-ți fie iia care te-mbracă domnișoară? Vrei tu să vreau să fii

Timpul, ce zid insesizabil cu ferestre de piatră! Timpul, ce zid fluid cu un bloc de piatră drept fereastră! Timpul, ce zid de verbe cu o

Ca un răget luminos, în creierul meu a explodat o celulă; de străinătatea prea nouă în care se afla rătăcind de la începuturi. Mințile mi s-au

Trec prin starea acestui suflet posibile existențe - un năvod mortal ce smulge în sus totul, lăsând numai absențe. Las locului

Mari parașute coborau în ocean capsula. Noi stăteam ca niște cuvinte alcătuind unii lângă alții un înțeles de frază o vorbire întrupată a unei

Dacă scuturi din mine toți strămoșii mei, până la urmă, până la urmă va cădea din mine o stea! Ce viață, doamne, se mai înghesuie să

De prea multă vreme suntem în viață ca să nu le știm pe toate ale vieții, dar trece din când în când îngerul și deodată le știm pe toate cele

* Ah, ce miros în creier au cuvintele nemaigândite când parcă infinitele stăteau în punct, și logodite. Îți zic, nu carnea putrezind

Era un bot mare de cal și, Doamne, ce dinți mari avea. Căderi de meteoriți în aval dantura lui albă era. El botul cel mare și lung ah, Doamne,

Mirosea a mort de pe altă planetă. Pe șirele spinărilor de cai încolțea iarba și o egretă. Mirosea a mort de pe altă planetă. Inima toată mi-o

Fără margine și limpezi noi doi eram Nimica, nimica nu ne despărțea pe noi doi Orice privire deodată prin noi doi trecea Umărul tău era mâna

De frică toți aveam un orizont, de frig ne făceam cu toții cercuri, toți ne mâncam pe toți, rânjind cu coarne și cu colți. El ne-a făcut ca să

Curgea ca plânsul umbra de sub frunză înrăcorind soldații morți. Stă steaua lună mult lehuză fără de nopți. Ah, îmi murise calul sub

Mi se nălucește câteodată întregul cerului ocean. Corăbiile stelelor sunt scufundate. Lumina-mi pare câteodată catarg cerând un ajutor acelui

Nevoia de geometrie e o spălare nevoia de cifre e un somn al revelației, nevoia de cuvânt e o negare a firescului. Natură, tu, izbucnire în

S-a pus la îndoială piatra ca vorbire. Au zis de fluture că este o respirare, – de cartof, de porumb și de prună, strigăt de nefiind,

Astfel, ca pielea de pe o oaie tunsă, se ridică ziua. Greu este să jupuiești o piatră de sinele său. Greu este să-l jupuiești pe grec de

Din ce în ce te stingi, te ștergi de peste sternul meu, făptură, dâră lucindă și, de melci, tandră arsură. Abia te țin într-un cuvânt, ori în

Dumnezeu pipăia pe aripi păsările călătoare. Le mai smulgea din când în când și câte o pană. Nevoință de testament și de scris, avea dânsul, când

Galben copil oprit în poză și-nrămat fără suflare și dormind, ți-aș spune-un basm adevărat călare pe un cal murind. Cine a tras în calul