Nichita Stănescu›Poezii

Soldatul mărșăluia, mărșăluia, mărșăluia până când până la genunchi piciorul i se tocea, i se tocea i se tocea până când trunchiul până la

Cea mai mare pedeapsă a noastră, cei care suntem, e lumina prin care fluieră un răsucit de înger tulburător, halucinanta natură, timpul

Mă întorsesem strigând: Unde este viața mea? Doamne, ce-ai făcut tu cu mine ca să-ți mătur cu sufletul meu natura lucrurilor. De ce m-ai pus

M-aș mai uita curat la frunza verde, dar amintirile mă trag în jos și mă înec în frunza verde de verdele trăit mă înec în frunza verde. M-aș

Simt cum se răcește în mine inima. Simt cum creierul îmi îngheață, adio, maximă viață, adio, viața mea minimă! Simt cum se face fuior de abur

I Cât de aproape ai putea fi, tu, iubito, să fii de-aproape, ca să mă dezînsingureze de tine? Cât de departe ai putea să-mi fii, tu, iubito, din

Se întristase ea atât de delicat că respingeam mâncarea lăsându-mă înfometat, cum e de soare zarea. Un val de mare grațios se răsucea în

Calul este o margine deznădăjduită. Și eu sunt o margine. Teiul cu mirosul lui de tei cu tot e o margine deznădăjduită. Eu sunt numai o

Nu săpa prea adânc, îți zic, nu săpa prea adânc, nu săpa că o să dai de cer că o să dai de cer de alt cer, de alte stele, îți zic de alt cer, de

Numai pentru că gândeam caii își întorseseră capetele spre mine, arborii toți se răsuceau izbiți de crivățe sublime. Numai pentru că

Mi se face somn de frumusețe și moarte de sublim. Munții norilor și munții de piatră la fel de repede se schimbă sub briza timpului. Pentru

Zburau berze pe lunci printr-un gând cu sufletul lor de aripile lor atârnând. Zburau spre zările zburătoare din gând deasupra valurilor de mări

Dacă ar fi să mă uit la mușuroaie și dacă ar fi să mă uit la stup dacă ar fi să mă uit la menhirul de cetate al termitelor sau dacă-ar fi să

I Ah, strămoșul tuturor pietrelor e cântecul. II Numai în somn fiind aș putea zbura – pasăre fără de aer.

Verdele ierbii e lenea ochilor mei, furnicile sunt șchiopătarea alergării mele, piatra e cuvântul meu nescris de dragoste către tine, stelele

Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm cu viața noastră. Cuvintelor nu le place decât gloria, sângele și cuțitul. Poeții sunt tații care nasc

Ce s-o fi întâmplat cu acel chip uriaș care atingându-se de pământ a lăsat în urma lui copacii drept răni, vulpile și iepurii drept lacrimi și

Acum, în fine, când mai sunt spre nu mai sunt, abia acum am dreptul să vă mint și să vă spun despre cuvânt că e cuvânt și ce presimt chiar

Mergeam lovit și rănit, clătinându-mă cu ochii roșii căutând o lege. Aluneca de sub mine vederea de piatră a morților vitrege Piatra sub mine se

Plutea o floare de tei în lăuntrul unei gândiri abstracte deșertul se umpluse cu lei și de plante. Un tânăr metal transparent subțire ca lama

Vezi iarna fumul de la hornuri cum se-nnoadă cu zborurile vulturului singuratic și doar o pană de zăpadă îl taie-n două și îl netezește peste

Tu nu-nțelegi că cel mai greu e sentimentul? Tu nu-nțelegi că sentimentul unei pietre o smulge și o zboară și-o atârnă și-o plutește? Tu

Ca și cum ai vedea munții plângând, ca și cum ai ceti în deșerturi un gând, ca și cum ai fi mort și totuși alergând, ca și cum ieri ar fi în

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt, fuioare de suflet în vânt, delfin în ghiarele sprâncenelor mele, piatră stârnind în apă inele, stea în