Johann Wolfgang Goethe›Poezii

Liniștea-i dusă, Inima-mi grea, Pacea nicicând N-o voi afla. Unde nu-i el Este mormânt, Întregul pământ E-nveninat. Bietul meu

Era în trista criptă. Rânduite, Vedeam în față-mi cranii după cranii; Gândeam la vremuri vechi, încărunțite. Stau strânși, la rând,

Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi. Traducere M. Banuș

Nu poți sfârși, prin asta ești tu mare, Cântarea ta nici început nu are, Se-nvârte precum boala cea înaltă, Sfârșit și început sunt

Un loc căuta a iubirii durere, Unde singură, neștiută să stea. Și găsindu-mi inima pustie, cu plăcere Și-a făcut deîndată cuibul în

Să nu blesteme gura-ți de rubin Când prea îndrăzneață mi-i firea. Ce temei are al dragostei chin, De nu să-și caute-n veci

Prinții-și imprimă ades în aramă slab argintată Respectabilul chip: poporul, o vreme, se-nșală. Șarlatanii-și imprimă pecetea gândirii-n

Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul, Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie. Vai de tabla sărmană, când lovituri

Asta-i Italia pe care-am lăsat-o. prafu-i la fel, Străinul la fel pungășit e, orișice-ar face. Cinstea germană zadarnic o cauți în toate

„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui, Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul.” Așa îmi cânta, printre

„Totul se lămurește – îmi spune un cirac – Din teorii înțelept predate nouă de dascăl.” Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o

Viața omului ce-i? totuși cu miile pot Viața să-i judece; ce și cum făptuit-a. Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă, Cu miile-l

Mulți zic nebuni că ar fi oratorii patetici Pe care-n Franța în pieți îi auzi, ori pe străzi. Da, sunt nebuni, dar spun vorbe-nțelepte, că-s

„Tu te ocupi cu botanica? optica? ce faci? Nu-i de mai mare folos inimi duioase să miști?” Ah, duioasele inimi! Orice cârpaci le poate

O, cum luam seama-nainte la toate anotimpurile, Primăverii-i uram bun venit. De toamnă dor îmi era! Acum nici vară, nici iarnă nu-i, de când

Multe pot eu să îndur cu senină răbdare, Rele ce nu știu ce zeu mie mi-ar fi hărăzit. Patru din fire mă scot, precum otrava și

Nevoia te-ndeamnă spre rugă, se zice... Străinul Meargă-n Italia, căci află duium de nevoi. Traducere A. Covaci

Marea vedeam strălucind, valul cel blând licărea; Vesel sub vântul prielnic, pânza plutea mai departe... În inima mea nici un dor;

Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă Eu însumi nebun să mă port, cum vremea-mi cerea. Traducere M. Banuș

„Lume bună tu nu ai văzut? Cărticica-ți ne-arată Doar saltimbanci și popor, ba chiar și ceva mai de rând.” Lume bună-am văzut; bună, se

„Sfântul Ioan în Noroi” se cheamă-o biserică... Iată Zic că Veneția, azi, e sfântul Marcu-n noroi. Traducere A. Covaci

Voios meșteșug poezia; doar cam scump îl găsesc; Cărticica sporește, însă țechinii se duc. Traducere M. Banuș

Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu; Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra; Dogele, ce se gândește, nu știu; celălalt

Gondola aceasta e-un leagăn lin clătinat o asemui, Iar umbrarul de-asupra pare-un sicriu uriaș. Tocmai așa, clătinați, noi plutim între