Johann Wolfgang Goethe›Poezii

Ce-mi scurtează timpul și presiunea? Acțiunea! Ce le face de nesuportat tăria? Trândăvia! Când te-mpotmolești în datorii? Când eziți și

De te uiți cu grijă în natură Unu-n toate ne-ncetat te fură; Înlăuntru și-n afară, Unul pe-altul se-nfășoară. Astfel ai să prinzi

Dar ei sărutul dulce, joaca noastră Îi par a fi-ndeajuns în ce ne leagă, Atât de-ascultătoare, blândă, castă, Mi-a dăruit făptura ei

Grecul poate-n lut mlădiu Chip ales să-nscrie. Și de-al mâinii sale fiu Fermecat să fie. Dar extazu-i pentru noi Eufratul, care Să ne

Stătea așa, întinsă și cerească, De parcă-ntreaga lume i se dete. Iar eu, în neputința mea prostească, Zăceam răpus, ca-n iad, lângă

N-aveam de ales. Un han cu firma-afară Mă invita, așa cum se cuvine; O fată-n prag, de-o frumusețe rară, Veni cu-o lumânare. Mi-era

Călătoream grăbit. O roată scoasă De la trăsură-mi îmboldea dorința. Mă și vedeam curând sosit acasă. Dar zorul meu conta pe iscusința Unui

Ea se desprinde: Lasă-mă o clipă Să-ți spun ceva, nu vreau să-ți fiu străină; Sunt pură; nu mă judeca în pripă; Bărbații, i-am respins

De-acuma ani de drumeție-ncep să vină Și orice pas de călător e îndoielnic, El, ce e drept, nu cântă, nu se-nchină; Dar când un drum se-arată

Iar când apoi ne-am bucurat de-o pradă Ce sta ca drept ceresc al căsniciei, În lanuri nalte, seara în livadă, Oriunde eu, cedând

M-aș dărui cu totul, dar sunt pură, Și nu prea știu; nu-s meșteră-n cuvinte. Și astfel luminoasa ei făptură Mă strânge-n brațe-ntr-un

Și mă privește lung! Orice privire A ei vestește-o dulce promisiune. Doar c-un suspin cutează să respire; Pe gât, urechi și ceafă se

Să știi că jos mătușa stă la pândă Și-mi numără minutele-n tăcere; Gândindu-se ce facem noi, cu-o blândă Nuia-mi măsoară

Numai uneia să-i aparții, Credincios onoarei ei să fii Ca unit prin inimă și gând! Lida! har vecin al preajmei mele, Wiiliam! stea mândră

În fața mea, cu-o mapă și hârtie, Mă și gândeam la ce-am să-i scriu îndată Spre-a-i face ei, iubitei, bucurie, Și mie,-n timp ce doarme

Departe-un timp de chipul dragei mele, Precum se-ntâmplă, și dorind fierbinte Câștig lumesc, străin de cele rele, Eu o aveam numai pe ea în

Voi, draperii din noaptea nunții noastre, Voi, așternuturi albe și boțite, Covoare ce-ascundeați sub flori și astre Zorul iubirii,

Însă, gândind mai mult la trista-mi soartă, În suflet am simțit că-mi ard blesteme, Râzând, cătându-mi mie însumi ceartă. Dar vai! nimic

Venea, pleca: vorbeam cu ea. La rându-i Îmi răspundea, vădindu-și gingășia; Tăia cu grijă puiul; și văzându-i Priceperea, îi admiram

Chiar dacă-i cert, ei totuși au dreptate; Căci numai prin cuvânt nu se mai poate Orice, aceasta se-nțelege de la sine. Cuvântul e un

Clădiri și străzi dorm scufundate-n noapte. Patul e larg, spre-a ne prii popasul. Iubirea, sfetnic bun la multe fapte, Mă-ndeamnă să-i las

Oglinda-mi spune ce frumos e chipul meu! Iar voi șoptiți: și-a-mbătrâni tot în destin e. Eterne trebuie să fie toate-n Dumnezeu, Pe El

Se spune-ades, și mulți îi dau crezare, Că inimii nu-i suntem noi stăpânii, Și că, oriunde am privi în zare, Creștinii-s păcătoși ca și

Frunza-acestui pom, ce crește Răsădit din Răsărit, Gând de taină ispitește Desfătând pe instruit. Oare una e ființa Despărțită-n