Johann Wolfgang Goethe›Poezii

Abia acum, când vremea rozelor s-a dus, Poți să-nțelegi ce-nseamnă un boboc: Stă încă o roză-ntârziată sus Și-adună lumea într-un singur

Cel ce iubește nu va greși Nici dacă ar fi pradă mâhnirii; Renască Leila și Medșun între vii – Eu le-am învățat drumul

Când de iubită ajungi despărțit, Ca Răsăritul de Asfințit, Inima trece pustiul cumplit! Și pentru cel ce de dragoste arde, Nu e Bagdadul

Dumnezeiască-i moștenirea, în lung și-n lat strâng sporul: Avutul meu e vremea, iar vremea-i tot ogorul! Traducere N. Argintescu-Amza

Cugete lașe, Neliniști poznașe, Toane de damă, Jelanii de teamă Nu-ncheie mizeria, Captiv ești al ei. Puterile toate În

Iubiți viața Dați viață iubirii Și mult noroc! Datorie voință Să gândești și să faci Năzuind și-așteptând Coeur content Grand

A fost în Thule un rege Fidel, iubita sa Murind i–a dat, să-l lege, O cupă de aur, grea. Doar ea-vrăjea simțirea La orice-ospăț

E liniște mare Pe culmi, Peste vârfuri în zare Abia adulmi Un respir susurând; Păsările tac în copaci. Mai așteaptă! Și tu ai să taci În

Se zbuciumă a patimii vâltoare La malul neînfrântei țărâne; Asvârle poetice mărgăritare Și vieții câștig îi rămâne. Traducere N.

Dacă mi-ești dragă eu nu știu Doar chipul tău străluce viu Și zilnic ochiul tău senin Mi-alină-al sufletului chin, Doar Domnul știe ce

Un băiat văzu-n vâlcea, Roza din câmpie, Pură-n rouă strălucea, Și-alerga grăbit spre ea, Plin de bucurie. Roză, roză, roză foc, Roză

Frunze mici și flori puzderii Mă ating cu mâna lor Tineri zei ai primăverii Fluturând în lanț ușor. Lasă-i tu, Zefir, să-și

Se-mprăștie ceața Și bolta-i senină Din lanț se desface Eol încruntatul. Un vânt se pornește, Luntrașul s-agită, Grăbește!

Ești mare, neputând să ai sfârșit, Și să nu-ncepi nicicând ți-e hărăzit. Cântarea ta-i un crug rotind de stele, Și capăt și-nceput mereu la

Recunoscută ești drept cea mai fină A-mpărăției florilor regină; Grea mărturie, de necontrazis, Ce-alungă orice harță, splendid

Și dacă eu te-alint, nu arare, Pricepe-mi tu graiul zeiesc, plăcut! Cu neputință roza îți pare, Privighetoarea de neconceput. Traducer

Toate te-anunță mereu! Iese splendidul soare, Iar tu, așa sper, îl urmezi. Faci în grădină un pas, Ești roza sublimă-ntre roze, Și

De-al binelui drag fă ce-i bine! Urmașii poate-l vor deprinde! Pieri-va totul, însă bine Nepoților tot le va prinde! Traducere N.

Vremelnic sensibilul Doar ca simbol survine; Aici intangibilul Evidență devine; Aici genuinul ne- Rostibil s-a spus; Etern-Femininul

Soră-a-ntâielor lumini, Tandru chip sortit tristeții, Argintii fiori ai ceții Scaldă-obrajii tăi senini, Pasul tău e calm

Și dacă ochiul nu ar fi solar, Nicicând el n-ar putea privi spre soare; De n-ar fi-n noi dumnezeiescul har, Cum ne-ar putea vrăji divinul

Zburdalnic și jalnic, dus pe gânduri fiind. Cu slavă și otravă în durere plutind. Într-un chiot cerșește spre moarte mereu

Într-o pădure De pini am fost, Umblam de plăcere Și fără rost. În umbră o floare Văzui sub picior, Ca stea licărind, Ca pur

La-nțelepți doar spune-o tare, Căci mulțimea-n râs pufnește, Vreau să cânt ființa care Moartea-n flăcări și-o dorește. În reci ore de