Johann Wolfgang Goethe›Poezii

Un ghiocel Ieși din pământ, Devreme, și flori Dădu în curând. Dar o albină Dădu asaltul – O, sunt făcuți Unul pentru-altul. Traducere

Cu plăcere m-am lăsat Prins în mreji de plete, Cum cu tine s-a-ntâmplat, O, Hafis, poete. Însă doar cu păr mai lung Se-mpletesc

Buchetul ce l-am cules Te salută de mii de ori. M-am tot plecat și-ales Florile, de mii de ori. Și la piept le-am strâns des. De zeci de mii

Cine să-l fi-ntărit, dacă nu fața Iubitei lui, cu care se unise În pofte ce-i trezeau de dimineața: De-acolo-i vin văpăile

Așa e Iste, meșterul, – cu toane; Nu-i pasă de porunci, nici de injurii. E brusc prezent și, fără de fasoane, Măreț confirmă forțele

Mi-am prins iubita, de curând, Și-am strâns-o-n brațe, – n crâng, Dar dânsa mi-a șoptit: „Stai blând, Că zău că țip și plâng!” Eu: „Dacă

O, cât de vesel la Roma mă simt! cu gândul la vremea Când, dincolo-n nord, tulburea zi m-apăsa. Cer neguros și greu se lasă peste

Cum, la sfârșit, poemul cu renume Ne-ndrumă-ntotdeauna spre-o morală, Vă voi mărturisi ce vor anume Să spună-aceste versuri la

Ce să ceară omul oare? Liniștit să stea-i mai bine? Sau să tindă cu ardoare? Să se-agite dacă-i vine? Să-și clădească o căscioară?

Nu secați, nu secați, Lacrimi de veșnică dragoste! O, cât de pustie, de moartă lumea apare Ochiului ce-aproape uscat e. Nu secați, nu

Un fluviu saltă-n vadul stâncii goale Cu oceanu-n grabă să se-mbine; Din prund în prunduri largi, răsfrânt în sine, Fără odihnă-aleargă

Atunci cântă cocoșul. Ea degrabă Țâșni din cuverturi să-și ia veșmântul, Și, regăsindu-se ciudat, se-ntrebă Clipind din ochi, dar

A mea inimă nu știe Chinul și durerea vie. Mi-s pe plac un sân pietros, Ochi ce ard, sărut focos. Guste doar netotul din Dragostea ce cere

De ce mă-ntorc întruna la hârtie? Să nu mă-ntrebi prea hotărât, iubite: De fapt, n-am ce să-ți spun pe negândite; Curând în mâna ta are să

Se-așază iar, și scrie: M-alungase De lângă tine noaptea cum e smoala; Când, chiar în jocul care mă furase, Spre tine m-a-ndreptat din nou

Ritmul mult vrăjește prin măsură, Când talent în versuri vii răsfrânge, Dar cu scârbă-alungă și cu ură Goale măști ce nu au sens și

Chiar dacă-i cert, tot au dreptate: Prin cuvânt nu chiar totul se poate, Și asta-i de la sine-nțeles. Cuvântu-i evantai! Printre vergele,

O, nu știu de-mi ești dragă, dar De-ți văd o oară chipul doar, Și-o oară numai ochii tăi, Scap de-ale iadului văpăi. Și cerul știe cum

Săracă-i și-i bogată! Tare-i Și slabă-i! e bogată urna-n Pământ? E tare spada-n teacă? Lin intră-acolo: fericire Vărsa-va sacra

Ca să-și tot aducă-aminte De dureri, de dor fierbinte, Griji, plăceri, ce-n suflet poartă Doi poeți, ortaci la toartă Și nebuni – lui

Era târziu, dormeam, în piept sta trează Gingașa inimă, ca-n plină zi. Ziua veni, părea că se-nnoptează. Dar ce-mi păsa, căci multe-mi

Copii de aur, drăgălași Noi vrem, ca, stând lângă cămin, Să ne-amuzăm, să ne iubim Asemeni unor îngerași. Cununi vrem, să-mpletim,

De nu te iubeam, dragă Lili, ce desfătare Era pentru mine priveliștea, nemărginirea! Și totuși, Lili, de nu te iubeam, care, Care oare mi-ar

E-o sfântă datorie căutarea De forme noi, și asta ți se cere: Dar poți, ca noi, să judeci în tăcere, Și pas cu pas să-ți drămuiești