Grigore Vieru›Poezii

Pentru Ioan Alexandru Iubire! Tu, cea ocrotită De dulcele luminii mirt, Ca miezul unei sfinte azime De coaja ei doar

Când eram mic, mă jucam în cuvinte. Jucam prost – am pierdut aproape toate cuvintele. N-aveam de la cine lua altele. Tata era luat

Lui Nichita Stănescu Mai mult, frumoaso, Ce-aș putea să-ți cer – Ce-mi dărui tu puțin e?! O, dacă-s pasăre, Sub cer Suflarea ta mă

Când sunt eu lângă mama, somnul ei pe deal e adânc, în rănile palmelor ei ciocârlia poate să-și lase ouăle. Ai, ai, umbra păsării-n

lui Nicolae Mătcaş O mie de roze, o mie de zâmbete Din fiece cuvânt răsar, O mie de lacrimi, o mie de plânsete Ce-au devenit

Sub stele trece apa Cu lacrima de-o samă. Mi-e dor de-a ta privire, Mi-e dor de tine, mamă. Vânt hulpav pom cuprinde Și frunza o

Femeie Cu gura mai mare Decât un luceafăr. Cu părul tău scurt Ca viața poetului. Cu ochii Ca două idei înlăcrimate. Sub soarele

Anei şi lui Alexandru Bantoş Din cauza durerii Firescul dor al limbii Îl preamăresc şi-l cânt. Şi din aceeaşi pricină Puterii Tale,

Cămașa ta e la fel cu cea a soldatului, ah, firule de iarbă! Cum de nu bocănești pământul cu talpa și tu, cum de n-ai și tu un

Te chinuie nesomnul, Durerea în oase. Ai aprinde lumina Şi-ai coase. Dar dorm Doamna şi Domnul. Un glas tămăduitor Te cheamă În

(Cântec) Ne uitam ca doi copii În oglinda apei vii. Ne uitam nebuni și goi În oglinda stelei noi. Ne uitam ca doi bătrâni În

Zice corbul negru, Negru ca un hau: – Tu de ce iertării Nu pleci capul tău? – N-am spurcat fântână, N-am răpit lăicer, Corbule, iertare Eu

Mare e moartea... Rilke Mare ești, moarte, Dar singură, tu, Eu am vatră unde iubi, Tu nu, tu nu. Ce dulce este pe câmp A

O fetiţă-avea cosiţă, Şi cosiţa — o fundiţă, Şi fundiţa — un băiat Ce-o smuncea tot zvăpăiat. Şi băiatu-avea un tată, Tată-său – cureaua

Silviei şi lui Anatol Chiriac Vine într-o zi Somnul Ca răsuflarea caldă A fiarei care Ne-adulmecă urmele. Vine iedera

Când eram mic, Cineva îmi dădu un ochean. Cu el Toate Eu le măream. Măream fărâma de azimă În patruzeci şi şapte, Până când Puteam să

Într-o pită Mierla cântă, În miezul ei. Afară cântecul nu răzbate. Să cânţi într-o pâine Nu e uşor. Nu e uşor Să cânţi În ceaţa ei

Zici că slobod eşti mata, Norule! Dar nu este chiar aşa, Norule! Vine vântul de colea, Norule! Şi te mână unde vrea, Norule! Prin

Foicică dulce poamă Toată lumea are mamă, Melcul, iedul, ursulică, Puiul cel de rândunică. Fuge noaptea şi dispare La tot puiul bine-i

Lui Mircea Sântimbreanu Sunt vechi Ca taina şi ca marea. Ca raza cea de sus A bolţii. În mine N-a murit mirarea Chiar dacă Mă

Lui Ion Macovei Nimeni tainele ei Nu le poate cunoaşte. E ca şi cum ai cerca să despici Raza de soare, mireasma trandafirului Să

De unde știi, mamă, Cum arătai tânără, Când nu ți-ai întipărit Pe nici o poză chipul; Când nu te-ai uitat În oglindă nicicând; Când

Lui Constantin Tănase Mai groaznice ca zidul Sunt, iată Ferestrele prin care Nu se vede decât Soldățoiul de pază Tropăind afară de

Morții sunt ca niște copii. Trebuie să-i strigi Seara acasă. Să-i scalzi Înainte de somn. Să le închizi ochii, Să le săruți