Gheorghe Tomozei›Poezii

Septemvrie... Cădeau domol, pe-o carte, frunze târzii din nucul cel bătrân. Rădvanul toamnei se zărea, departe, după himera clăilor de

Suflete al meu, de copil, te duci și tu ca pasărea ce trecu, să mori în Nil? Și tu, sânge, cu frigul ce te mușcă mereu mergi să mori poate-n

În toamna peste codrii ajunsă și printre surii pilaștri ai serii plutește o singură frunză: întârziată umbră a pădurii. Cetatea-i departe

Am înnoptat cândva în mănăstirea moldavă în care și odaia de somn a drumeților avea o pisanie. Piatra zicea că acolo s-au născut, din Nestor și

Am vrut să-ți dăruiesc luna septemvrie, aș fi golit-o de moarte, cu gutuile și câinii ei leneși, cu așteptarea scrisorilor, cu ploile suav

De dor de mare am pus o scoică la patefon Nu mai știu dacă am aripi de zburare ori numai aripi de mers cu bătături și unghii. De dor de

Urcă în fiecare noapte la mine, la etaj, vânătorul cu calul lui. Sună, destup odaia, îl așez în fotolii și scot rachiul. Calul ronțăie capodopere

Știu un cuvânt ce umblă, nevăzut, compus din reci cristale ce se rup; din fumul care ești, căzut, ajută-l să-și ia trup!

Lovește-mi botul amintirii! Să sară din el dinții netrebnici, jupoaie-mi pielea de miel și împinge-mă-n vârstă slujit de o singură vâslă. Și

N-am voie s-așez piatră peste piatră, sunt veșnic gata de drum, dumicat, spintecat prelins dintr-o cocoașă într-alta a clepsidrei printr-o

A o străvezire-aș putea piatra cea scrisă în care s-a iubit o stea cu ceara mea promisă? Acolo ai mei și-au avut tron și gropniți deșarte și

Mâna ta mică, oaspete în psalm e ca în icoanele de tinichea. Genunchilor rotunzi, cu os de stea Sonetul li-l deschid, cu linii calme. Iau

...Și mi se-ntâmplă să fiu un biet sat de foame, lângă o cetate de pâine într-o împărăție cu grâu...

...În Cremona ploua... Turle de roșii olane, turle subțiri jucau pe-acoperișurile ude, ca niște chiparoși fumegând, ferestrele zvâcneau în aer,

...Și noaptea cade în odăi, Tanit, tot ce-i pământ în mine-a adormit adoarme calcarul și apa amăruie... Ce e lumină către tine suie, ce-i sunet

Dorm în biblioteci ca în ospicii cărți adorate, cărțile sublime pe-ascuns desfoliate, cu delicii de degete și pleoape anonime. Li se atârnă

Colindele-s copiii celor care din trupul nostru n-am rodit copii, le urmărim cum cresc cu frunți de sare și coastele, ca sarea, străvezii. Ce

Sunt versurile, sâmburi, paisprezece vibrând în mărul unei clipe ninse, ori pietre de colan, la gâtul, prinse al unei străvezimi din țărmuri

Sunt Apostatul acestei iubiri căreia-i calc și-i dezbin vertebrele de ceramică. Zeu la-nceput, mai apoi preot întunecat, sunt sclav

Acest tipar de carne-mi mai îndură dogite oase, vreascuri de strânsură și nervii . ierbi de marmură în temple. Tot ce-i april în mine

Din timp neaflatul și fără slavă, sunt junghiatul cu o garoafă, spart de glonțul grâului luminat, împuns de clonțul de crin. Spânzurat de dalii

Toate versurile care se vor mai scrie pe lume s-au scris. Scriem numai versurile altora. Prin iubita nenăscută încă au trecut câțiva

Cu calul murg trage la scară tristețea în ediție de seară trasă-n volute verzi de foi volante ca rufăria fostelor amante și-n foaia cu tipăritură

Sângele-mi disparat, îmbătrânit, ca o garoafă strivită, pe ape, urcă în tine, împleticit, fără sunet, aproape... Sângele tău mi-l cheamă, magnet