Cincinat Pavelescu›Poezii

Frumoasa mea, cu ochii verzi Ca două mistice smaralde, Te duci spre alte țări mai calde Melancolia să ți-o pierzi. Dar dacă vrei să mă

Pentru ochii tăi cei dulci O să scriu niște povești. Numai tu să le citești Când mergi seara să te culci. Ritmul lor să fie lin, Drăgălaș,

Nu sunt nici rău, nu sunt nici blând, Nu m-am târât, n-am pizmuit, Am fost și sunt un biet smintit Care visează chiar mergând. Eu niciodată

Visând la ochii dulci ai dragii mele, Am aruncat, spre casa ei trecând, Într-un mănunchi, albastre viorele Și dorul meu turburător de

Iubirea mea nu-i zvon de șoapte, Nici mandolină pe sub geamuri, E vânt sălbatic, vânt de noapte, Ce smulge flori și frânge ramuri. De-ți

De ce în seara asta clară, Ce lin se culcă peste văi, Mai cat o altă primăvară În ochii tăi? Privește: cerul cu pământul Parcă-s legați

Eu sunt un haos de-ntuneric, Un biet smintit fără noroc. Tu cântă, glasul tău în noapte E ca o jerbie de foc! Frumoaso, viața mea amară E lanț

Iubita mea e moartă Și-n păr c-un trandafir, Încet, încet, o poartă, Un dric spre cimitir. Ea doarme albă, albă Ca florile de

Sunt lângă tine, te iubesc Și văd cum altul te sărută, Și-n loc să țip eu vă zâmbesc C-o bucurie prefăcută... Ca și cămila sunt, ce

Visez o iubire străină De orice pornire vulgară, Aștept fermecat să-mi răsară Etern adorata virgină, Frumoasă ca noaptea de vară, Ca noaptea de

Te-am visat, o, madonă cuminte, Cântând în balconul ducal O arie fără cuvinte, Sub cerul senin de opal. Și cântecul tău fără sens Avea o

De când te-ai dus, Eu parcă sunt un cuib pustiu, Sau mortul rece în sicriu Pus. Sau un izvor Uitat sub ramuri despuiate, În care frunzele

Vă întoarceți de la câmp și de la munte Cu flori albastre-n ochi și flori pe frunte, Și râdeți fericite și cântați, Cântați, cântați întruna și

Un steag, iubito, am zărit, Un steag de gloanțe ciuruit, Și petele-i de sânge-n soare Se răsfățau triumfătoare. Ca steagul ăsta zdrențuit, De

Moartea, crinul ce se-nalță Pe morminte-abia săpate... Stea ce râde matinală Bătrâneții-mpovărate. Poarta cerului și-a păcii... Drum ce-n

Târziu, când vei dormi sub trandafirul Din cimitirul Unde te vor duce, Ca să rămâi, un nume pe o cruce, S-o veșteji în ochii tăi safirul Ce-ți

Din lacrimile mele nasc Grădini întregi de albe flori, Pe când suspinele-mi se schimbă În cântec de privighetori. Și tu, de m-ai iubi,

Niște cântece-n surdină șir de note-abia șoptite, Voci d-argint și voci de aur de copii și de fecioare, Vagi acorduri rătăcite dintr-o

Te iubesc adânc, copilă, și de mult Dar niciodată N-am lăsat un gest să spună Dulcea taină ce mă-mbată. Tânără, copil aproape, E mai

Aruncați-mi o privire-ndurătoare! Biet volum, uitat de vreme și de lume, Fără scoarțe, fără titlu, fără nume... Sunt ruina unui secol

Aș vrea să scriu, Ca Heinric Heine, Un lied; În care pentru veci să-nchid, Ca-ntr-un sicriu, A mele taine Cum a făcut poetul Heinric

O, dulce, dulce mână fină, Și care niciodată Nu vei lăsa a ta lumină Pe fruntea mea nemângâiată! O, mâini al căror veșnic gest De milă

Un cântec, numai unul încă, Și-n urmă, inimă, tăcere; Aș vrea s-ascult a mea durere Cum plânge-n taina ei adâncă. Un cântec, numai unul

Gândesc și mâna mea ezită Să-mbrace-n slove de cerneală Simțirea caldă ce palpită Ca niște fire de beteală! Mi-e frică. Pagina e