Cincinat Pavelescu›Poezii

În trandafirul desfrunzit O roză palid a-nflorit: E cea din urmă și e, poate, Cea mai suavă dintre toate. O simți că n-are să

Pleca un stol de rândunele, Și eu, cu ochii după ele, M-am dus, cu drag, până în zare, Cuprins de-o tainică-ntristare! Căci toamna care le

Mi-e sete de-o iubire nouă! Visez curatele-i ispite, Cu setea florii ofilite Ce-așteaptă-nvietoarea rouă. M-a obosit minciuna oarbă A

Îți mai aduci aminte, doamnă? Era târziu și era toamnă, Și frunzele se-nfiorau, Și tremurau în vântul serii Ca niște fluturi chinuiți, Ca

În ciocnet de cupe și-n șoapte, Ce vesel răsună-n urechi, Degrabă intra-vei în noapte, În ciocnet de cupe și-n șoapte, O, anule

Vântul smulge frunza moartă Pe pustiile cărări, Raza gândului mă poartă În albastre depărtări... Pe pustiile cărări Toamna zvântură

Eu nu te-nvălui c-o privire În care dorul meu să țipe Când al tău suflet e un înger Ce-ar tinde albele-i aripe, Și, înălțându-se pe-o rază În

Ești tânără, frumoasă și cuminte, Ești idealul dornic al soției, Căminul tău e raiul căsniciei Dar oare fericirea ta nu minte? Nu simți ades

În brațe-mi de-ai vrea să te lași, Þi-aș face un cuib drăgălaș; Un cuib de amor neștiut Departe, în codrul pierdut; Deasupra, seninul din

Noaptea parcă este o perdea albastră Peste care fluturi galbeni s-au oprit. Vino, ca să plângem pe iubirea noastră, Pe iubirea noastră

Ca să-ți cânt dintr-o chitară Sub fereastră ți-am venit. Era vară! Liliacul înflorit Și cu rozele semețe Risipeau printre alei Un fior de

O, cântece, veniți napoi! Acum din nou sunt fericit. Iubita iarăși mi-a zâmbit Și iar întreabă după voi. O, cântece, vă

La ce e bună poezia? Dar glasul tainic de păduri, Un val, o stea, melancolia Și vraja misticii naturi? De ce răsare trandafirul Și doarme

Cu buclele blonde și ochii adânci Copila pribeagă se duce spre stânci. Și toamna pictează-mprejuru-i decor, Pădurea de aur cu frunze ce

Fugi, geniu al nenorocirii, Dușman al visului și-al forței, Tu, care-n mrejele iubirii Învălui germenele morții. Fugi, glasul tău mă

Infanta, fragedă și fină, În ochi cu ape de opal, Pe când se-nalță din grădină Acorduri vagi de mandolină, Visează-n rochia ei de

Blondă, palidă, înaltă, Când trecu pe lângă mine, mlădioasă, Statuie abia ieșită de sub daltă Avea-n ochi privirea caldă,

V-așteaptă barca-mpodobită De flori muiate-n plâns de rouă, Tu și mireasa ta iubită Porniți voioși spre-o lume nouă! Să n-aveți frică-n largul

Nu-și amintește să fi plâns, Simțindu-și inima cum bate... Și mâini de dor înflăcărate Nici un amant nu i le-a strâns. Și nici părerile

Plin de focul tinereții A pornit-o călătorul, În seninul dimineții, Să-și găsească-n largul vieții Viitorul! Inima-i era curată, Fața fragedă

Ochii mei au strălucirea Melancolicelor astre... Nu-mi plac florile albastre! Părul meu cel negru-n care Bate vântul vagabond... Mie-mi

În zori de zi am fost izvorul Cel șoptitor prin viorele; Și mi-era unda mai albastră Ca cerul plin de rândunele! Dar la amiazi a vrut

De câte ori mă-nalț cu gândul Pe scara timpului apus, De câte ori m-afund în noaptea Ființei mele nențelese, Și-n toate epocile moarte Ori când

Îmi place să te văd frumoasă, Deși, din frumusețea ta, Eu n-am decât zădărnicia Imaginii de-atâți visată. Mi-e drag să știu că al tău suflet E