Cincinat Pavelescu›Poezii

În trandafirul desfrunzit O roză palid a-nflorit: E cea din urmă și e, poate, Cea mai suavă dintre toate. O simți că n-are să

Pleca un stol de rândunele, Și eu, cu ochii după ele, M-am dus, cu drag, până în zare, Cuprins de-o tainică-ntristare! Căci toamna care le

Mi-e sete de-o iubire nouă! Visez curatele-i ispite, Cu setea florii ofilite Ce-așteaptă-nvietoarea rouă. M-a obosit minciuna oarbă A

În ciocnet de cupe și-n șoapte, Ce vesel răsună-n urechi, Degrabă intra-vei în noapte, În ciocnet de cupe și-n șoapte, O, anule

Îți mai aduci aminte, doamnă? Era târziu și era toamnă, Și frunzele se-nfiorau, Și tremurau în vântul serii Ca niște fluturi chinuiți, Ca

Vântul smulge frunza moartă Pe pustiile cărări, Raza gândului mă poartă În albastre depărtări... Pe pustiile cărări Toamna zvântură

Eu nu te-nvălui c-o privire În care dorul meu să țipe Când al tău suflet e un înger Ce-ar tinde albele-i aripe, Și, înălțându-se pe-o rază În

Ești tânără, frumoasă și cuminte, Ești idealul dornic al soției, Căminul tău e raiul căsniciei Dar oare fericirea ta nu minte? Nu simți ades

Ca să-ți cânt dintr-o chitară Sub fereastră ți-am venit. Era vară! Liliacul înflorit Și cu rozele semețe Risipeau printre alei Un fior de

Noaptea parcă este o perdea albastră Peste care fluturi galbeni s-au oprit. Vino, ca să plângem pe iubirea noastră, Pe iubirea noastră

În brațe-mi de-ai vrea să te lași, Þi-aș face un cuib drăgălaș; Un cuib de amor neștiut Departe, în codrul pierdut; Deasupra, seninul din

O, cântece, veniți napoi! Acum din nou sunt fericit. Iubita iarăși mi-a zâmbit Și iar întreabă după voi. O, cântece, vă

La ce e bună poezia? Dar glasul tainic de păduri, Un val, o stea, melancolia Și vraja misticii naturi? De ce răsare trandafirul Și doarme

Fugi, geniu al nenorocirii, Dușman al visului și-al forței, Tu, care-n mrejele iubirii Învălui germenele morții. Fugi, glasul tău mă

Infanta, fragedă și fină, În ochi cu ape de opal, Pe când se-nalță din grădină Acorduri vagi de mandolină, Visează-n rochia ei de

Cu buclele blonde și ochii adânci Copila pribeagă se duce spre stânci. Și toamna pictează-mprejuru-i decor, Pădurea de aur cu frunze ce

Blondă, palidă, înaltă, Când trecu pe lângă mine, mlădioasă, Statuie abia ieșită de sub daltă Avea-n ochi privirea caldă,

V-așteaptă barca-mpodobită De flori muiate-n plâns de rouă, Tu și mireasa ta iubită Porniți voioși spre-o lume nouă! Să n-aveți frică-n largul

Nu-și amintește să fi plâns, Simțindu-și inima cum bate... Și mâini de dor înflăcărate Nici un amant nu i le-a strâns. Și nici părerile

Plin de focul tinereții A pornit-o călătorul, În seninul dimineții, Să-și găsească-n largul vieții Viitorul! Inima-i era curată, Fața fragedă

Ochii mei au strălucirea Melancolicelor astre... Nu-mi plac florile albastre! Părul meu cel negru-n care Bate vântul vagabond... Mie-mi

În zori de zi am fost izvorul Cel șoptitor prin viorele; Și mi-era unda mai albastră Ca cerul plin de rândunele! Dar la amiazi a vrut

De câte ori mă-nalț cu gândul Pe scara timpului apus, De câte ori m-afund în noaptea Ființei mele nențelese, Și-n toate epocile moarte Ori când

Îmi place să te văd frumoasă, Deși, din frumusețea ta, Eu n-am decât zădărnicia Imaginii de-atâți visată. Mi-e drag să știu că al tău suflet E