Cincinat Pavelescu›Poezii

În iarba verde stau lungit... Miroase aerul a floare; O toropeală-adormitoare Mă fură-ncet. Sunt fericit! E umbră, pace și răcoare, Un

S-a arat, s-a strâns porumbul, vița nu mai are struguri, Și câmpia parcă este o săracă dezbrăcată; Rarii vișini din grădină au de furcă

Oraș de lumină și umbră, abis! Cetate de lacrimi, de râs și durere, Vast Babel de aur, noroi și plăcere, Paris! Târg aprig în care virtuții-i e

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm! Vin dintr-o țară depărtată, Pe care harta n-o arată... Sunt obosit, aș vrea să dorm. Sunt ani, sunt

Cel mai obraznic din stejari Certa modestul trandafir: Zău, de-ndrăzneala ta mă mir, Cu mine tu să te compari? Cu vârful meu eu sparg

Pădurea vestejită în stânga mea coboară, Și-n dreapta, o colină se suie către zări, Sub roșul ce amurgul pe culmile-i strecoară. E toamnă pe

Tinerețea mea acum Parcă este o ruină, Abătută de la drum Pe o creastă de colină. Sub ferestre nu mai cântă Rândunicile zglobii… Prin grădină

Un sărac privea la stele Cum te uiți la un tezaur Și zicea: Oh, ce de aur Doarme-n ele! Și, pe când murim de foame, Goi, nemernici și

Tu care porți spre cimitir Când jerbe mari de trandafiri, Când albe crizanteme, De nu te-ai teme Și n-ai avea de moarte frică, Ai șterge lacrima

O! corbi siniștri, vă iubesc; Voi, ce pe-al iernii alb lințoliu Cădeți în stoluri ce-ngrozesc Ca niște pete mari de doliu! În fracurile

În fața casei mele te afli. Intră dacă Măcar o dată viața un dor ți-a sugrumat, Și-n chinuri al tău suflet de-a trebuit să tacă, Aici vei

Astă-seară simt în mine Clocotind trecutul mort: Lacrimi, visuri, tot amarul Ce în gând și-n suflet port. Astă-seară moartea rece Mi-e atâta

Adună un tragic mănunchi Din toate durerile tale Și-n noapte, pe munte, -n genunchi, Cu florile mistice-n mână, Sub cerul de lună și

Pe sulițele ascuțite-a galbenelor trestii plouă Un tremur vag de lună nouă, Iar nuferii, când raza-i bate, Par, în acea

Într-o zi vulturul mândru, Rege-al culmilor cărunte, Toate păsările lumii Le-adună p-un vârf de munte, Și le zise: Mi-este milă De eterna

Întinsu-mi-am arcul spre cer, cu temei, Zburat-a săgeata, dar unde s-a dus Nu știu, căci avântu-i a dus-o mai sus Ca raza cea slabă-a ochilor

Nu sărutările perfide… Dă-mi ochi-ți sumbru labirint În care patima deschide Neantul viselor ce mint. Dă-mi ochii tăi, adânci ca

Coboară seara peste câmpuri Cu ceața ei de toamnă. Mie Îmi clocotesc în minte gânduri De umbră și melancolie. Cu ochii umezi, de la

Nebun, sălbatic, fără frâu, Prin arătură și prin grâu, Peste livezi, peste câmpii, Sărind bariere și hotare Și șanțuri largi și garduri

Ai vrut să viu, și am revenit. Căsuța albă mă primește Zâmbind din pragu-i înflorit. Și lacul, care oglindește Un colț din cerul infinit, Mă

De-o fi vreo inimă în doliu Când voi muri, o mai implor Pe chipul meu nepăsător S-aștearnă-n grabă un lințoliu, Fatalitatea rațiunii, Când m-a

Sub noaptea fără stele, ce trist și-nalță glasul Acel care fusese Isus... Veniți, veniți! Toți morții din morminte sculați-vă, e ceasul! Vin taina

În fiecare dintre noi, În cel mai bun și mai senin, Ca drojdia în orice vin E un amestec de noroi! Când vasul șade neclintit E vinul

Isus dormea. Pe valuri urla o vijelie Și-apostolii văzându-l dormind nepăsător, Priveau cu înfiorare când cerul în mânie, Când apa,