Anna Ahmatova›Poezii

În unduioase linişti am crescut În pure limpezimi de tânăr veac. Şi graiul omului nu-mi fu aşa de drag Cum cel al vântului, pe care l-am

O toamnă plânsă ca o văduvă subțire În haine negre, `nvăluind în ceață inimi... Să plângă ea nicicând nu va-nceta Cuvintele bărbatului, de viață

Și cum se-ntâmplă-n zile de ruptură... Veni năluca zilelor dintâi, Și salcia de-atunci, cu frunza sură, Splendoarea ei de ramuri argintii... Noi,

Cadența odică nu-i pe măsura mea Nici elegii sublime nu voi scrie. În vers nimic nu poate fi așa Cum trebuie să fie. De-ați ști din ce gunoaie

În noapte, când îi bănuiesc venirea, Pe-un fir de păr stă viața-mi trecătoare. Ce-i libertatea, gloria, iubirea, Alături de această

O, viață fără ziua de mâine! În fiece literă eu trădarea pândesc. De parcă iubirea trece pe-alături Alte stele pentru mine răsar și

Cale spre trecut de mult e-nchisă, Aș mai avea acum nevoie de trecut? Colo uitat-am lespedea de sânge Sau ușa unsă grijului cu lut? Poate ecoul

E una - cu tunetu-n zarea vântoasă, deschide fereastra şi intră în casă Şi râde şi-ți tremură-n gât Şi bate din palme cu-alint. Iar alta, la

De ce te prefaci ne-ncetat În vultur, în piatră, în lujer? De ce îmi surâzi nechemat Din bolta senină un fulger? Mă lasă! În vreme, în

Si casa, si gradina ta intinsa Le voi lasa, chiar pentru-un trai pustiu. Te voi slavi in versurile-mi, insa, Cum n-a facut femeie-n lume,

Lumina bate-n auriu Si-i o racoare domolita. Cu ani si ani vii mai tarziu, Dar si asa sunt multumita. Vreau mai aproape sa te-asezi, Ca sa-ti

Ești singur azi și-mpovărat de tine, De slavă și de visuri despărțit, Dar ai rămas iubitul pentru mine, Cu cât mai trist, cu-atât mai

Vălul des mi-ascundea disperarea, Fața palidă, ochii fierbinți... Cu tristețea-mi imensă ca marea Am sfarșit prin a-l scoate din minți. Și s-a

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata Nici dulce vin, nici apa de izvor. Saruturi n-mo schimba in zori ; o data Nu vom privi

L’inimitable voix s’est tue hier, Celui qui parlait aux bois, nous a quittés Pour devenir l’épi qui donne la vie, La fine averse qu’il a

Lui, qui se compare lui-même à un œil de cheval, Il louche, regarde, voit et reconnaît, Et, voilà que déjà, tel un diamant liquide Rayonnent les

C’est parfois un serpent magicien, Lové près de ton cœur. C’est parfois un pigeon qui roucoule, Sur la fenêtre blanche. C’est parfois sous le

Ce sont des extraits d’insomnies, C’est le noir des bougies tordues, C’est au matin le premier son De blancs carillons par centaines… C’est la

Vers le passé déjà tous les chemins sont barrés, Et que me fait maintenant le passé ? Qu’est-ce qu’il y a là-bas ? Des dalles, Avec du sang, une

Nous savons quel est aujourd`hui l`enjeu, Ce qui s`accomplit à cette heure. L`heure du courage a sonné à notre horloge Et il ne nous

Comme la fille d'Oedipe l'aveugle, La Muse a conduit à la mort le voyant, Et un seul tilleul devenu fou A fleuri en ce funèbre mois de mai, Juste

Celle qui aujourd`hui quitte son bien-aimé Qu`elle refonde sa douleur en force. Nous jurons à nos fils et nous jurons aux tombes Qu`à nous

Le soleil se lève. Je chante l’amour. À genoux au potager, Je désherbe l’oseille. J’arrache, je jette… Qu’on me le pardonne. Une fille aux

Arrière, le temps, arrière, l\'espace, et tout m\'est apparu à travers la nuit le narcisse, le cristal, sur la table, blanche: la légère fumée