Am și uitat cum se zâmbește, De ger, mi-s buzele de iască. Murit-a încă o nădejde, Un cântec nou o să se nască. Un cântec care, fără voie, Îmi

În unduioase linişti am crescut În pure limpezimi de tânăr veac. Şi graiul omului nu-mi fu aşa de drag Cum cel

Pe luna noua, intr-o seara, M-a parasit iubitul. Si ...? \" O, dansatoarea mea pe sfoara, Cam cat vei supravietui? \" Eu i-am raspuns ca nu ma

Sta pieptu-mi gata sa se franga, Fara putere, inghetat, Manusa pentru mana stanga Pe mana dreapta-am imbracat. Ca sui un munte, imi paruse, Si

O toamnă plânsă ca o văduvă subțire În haine negre, `nvăluind în ceață inimi... Să plângă ea nicicând nu va-nceta Cuvintele bărbatului, de viață

Și cum se-ntâmplă-n zile de ruptură... Veni năluca zilelor dintâi, Și salcia de-atunci, cu frunza sură, Splendoarea ei de ramuri argintii... Noi,

Esti singur azi si-mpovarat de tine, De slava si de visuri despartit, Dar ai ramas iubitul pentru mine, Cu cat mai trist, cu-atat mai

Vălul des mi-ascundea disperarea Palmelor goale, ochii fierbinți… C-o tristețe, imensă ca marea, Am sfârșit prin a-l scoate din minți. Și s-a

Cadența odică nu-i pe măsura mea Nici elegii sublime nu voi scrie. În vers nimic nu poate fi așa Cum trebuie să fie. De-ați ști din ce gunoaie

În noapte, când îi bănuiesc venirea, Pe-un fir de păr stă viața-mi trecătoare. Ce-i libertatea, gloria, iubirea, Alături de această

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata Nici dulce vin, nici apa de izvor. Saruturi n-om schimba in zori; o data Nu vom privi

O, viață fără ziua de mâine! În fiece literă eu trădarea pândesc. De parcă iubirea trece pe-alături Alte stele pentru mine răsar și

Cale spre trecut de mult e-nchisă, Aș mai avea acum nevoie de trecut? Colo uitat-am lespedea de sânge Sau ușa unsă grijului cu lut? Poate ecoul

Ah, iubesc să privesc, să tot privesc Cheiurile ferecate; privirea să-mi sui Spre balcoane, unde sute de ani, gândesc, Nu a călcat piciorul

L’inimitable voix s’est tue hier, Celui qui parlait aux bois, nous a quittés Pour devenir l’épi qui donne la vie, La fine averse qu’il a

Lui, qui se compare lui-même à un œil de cheval, Il louche, regarde, voit et reconnaît, Et, voilà que déjà, tel un diamant liquide Rayonnent les

And the town is frozen solid in a vice, Trees, walls, snow, beneath a glass. Over crystal, on slippery tracks of ice, the painted sleighs and I,

Arioso dolente Je te cacherai prudemment Dans une sonate que je sais. Tu m’appelleras dans l’inquiétude, Irrémédiablement coupable De

Je porte en même temps que toi Cette rupture noire et opiniâtre. Pourquoi pleures-tu ? Donne-moi la main. Promets-moi plutôt de revenir en

Devant moi le chemin En pente douce dans le soir. Hier encore, épris, Il disait : « ne m’oublie pas ». Aujourd’hui il y a le vent, Et les cris

C’est parfois un serpent magicien, Lové près de ton cœur. C’est parfois un pigeon qui roucoule, Sur la fenêtre blanche. C’est parfois sous le

Ce sont des extraits d’insomnies, C’est le noir des bougies tordues, C’est au matin le premier son De blancs carillons par centaines… C’est la

And the just man trailed God\'s shining agent, over a black mountain, in his giant track, while a restless voice kept harrying his woman: \"It\'s

Here is my gift, not roses on your grave, not sticks of burning incense. You lived aloof, maintaining to the end your magnificent disdain.