Ah, iubesc să privesc, să tot privesc Cheiurile ferecate; privirea să-mi sui Spre balcoane, unde sute de ani, gândesc, Nu a călcat piciorul

Am învățat să trăiesc simplu și înțelept, Să mă rog lui Dumnezeu, la cer să privesc, Spre seară, să mă plimb negrăbit, să n-aștept, Neliniști

Bătrână sunt și-amară. Cute reci Vor să-mi ascundă chipul întomnat, Spinarea s-a-ndoit, am grele mâini, Iar sfântul meu se uită-nveselit, Se

Eu în răsărit de soare De iubire cânt, În genunchi stropind o floare, Jalnic mă frământ. O arunc. rupând-o-n grabă− Să mă ierte,

Când prietenii s-au strâns, Eu grăitule-le-am: „Mult plâns, Râs puțin e-n lumea asta! Rău mă oropsi năpasta, Negrul meu inel s-a

Nu mă plânge, Mamă, eu și-n mormânt trăiesc. 1. Slăviră îngeri ceasu-acesta, iată, Și cerul care, focului dând vamă. Spre Tată-a zis: „De

Oricum, dar vei veni. De ce nu chiar acum? Eu te aștept. Sunt la strâmtoare. Lumină nu-i. Deschisă-i și ușa dinspre drum, Poftim, cum simplă

Cu cărbune-am însemnat, pe coapsa stângă, Locul – tragerea la țintă exactă să-ți fie, Ca să eliberezi pasărea – propria-mi tângă, Să plece din

Lui M. Lozinski Mai durează, nesfârșit, – ziua grea, de chihlimbar! Ce imposibilă e tristețea, ce zadarnică așteptarea! Ș din nou la

De simțul simplității și prospețimea cuvintelor A ne lipsi, n-ar fi precum pictorul – vederea Și-ar pierde, sau actorul – vocea, ritmul

Luna s-a oprit dincolo de heleșteu Și se pare a fi geamul deschis Al casei amuțite, luminată aprins, În care s-ar fi întâmplat ceva rău. O fi

Câteodată trec ceasuri și zile în șir, Făr-a scoate din gură-mi cuvânt. Lângă țărm, stropii verzi îi mai gust, și mă mir Că sărați ca și

… Și mie-mi părea că măcar până-n zori Zbura-voi pe-aripi de lumină, Și nu-mi dădeam seama ce stranii culori Au ochii cu proaspătă

Trecură ani și au trecut și-acele Cumplite răni făcute de război. O, dulci poiene ruse ale mele, Iar se preumblă liniștea prin

În noaptea aceea, din minți ne-am ieșit, Sclipea întunericu-n față: cuțit, Garoafe-și suiau către stele Miresmele Asiei, grele. Iar

Arioso dolente Je te cacherai prudemment Dans une sonate que je sais. Tu m’appelleras dans l’inquiétude, Irrémédiablement coupable De

Je porte en même temps que toi Cette rupture noire et opiniâtre. Pourquoi pleures-tu ? Donne-moi la main. Promets-moi plutôt de revenir en

Devant moi le chemin En pente douce dans le soir. Hier encore, épris, Il disait : « ne m’oublie pas ». Aujourd’hui il y a le vent, Et les cris

À O. A. Glebovaïa-Soudeïkina Que vois-tu, de tes yeux vagues, sur le mur, À l’heure où s’éteint le couchant ? Une mouette sur la nappe

On m’a jeté tant de pierres, Que plus aucune ne m’effraie, Le piège s’est fait haute tour, Haute parmi les hautes tours. Je remercie ceux qui

Mon aigrette heurtait le toit de la voiture. J’ai regardé ses yeux. Mon cœur languissait sans même savoir Les raisons de son chagrin. Le soir

Cette merveille de notre rencontre, Était lumière et chanson. Je ne voulais plus Aller nulle part. C’était une amère douceur Qu’un bonheur au

Il n’y a plus de temps, il n’y a plus d’espace, J’ai tout examiné à travers la nuit blanche : Et le narcisse sur la table dans le vase, Et la

Au-dessus de nous, comme une étoile au-dessus de la mer, Elle cherchait de son rayon la neuvième vague, celle qui tue. Tu l’appelais malheur et