Alexandru A. Philippide

Deo ignoto! Revolta-i stearpă, visul e schilod! De vorbă vreau să stau acum cu tine, Tu, care-ai plămădit pe om din glod! Mi-am aruncat

O noapte senină, fără lună. Drumul, adormit. La marginea lui, Mesteacănul. Printre frunze, departe, clipește Steaua albastră. Parfumul,

Paharnic alb, Crin blând, domol îmi varsă Parfumul tău, căci inima mi-e arsă. Mireasma ta puternică și moale Îmi dă fiorul sânurilor goale De

Duminicile-n fiecare săptămână Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână Și-ncep să colinde Cât vazduh glasul lor cuprinde, - Umflați de

De unde vin ? De unde se coboara In mine nalucirea lor adanca ? Vor fi ramas din vremi de-odinioara ? Se smulg din vremi neimplinite inca

M-atârn de tine, Poezie, Ca un copil de poala mumii, Să trec cu tine puntea humii Spre insula de veșnicie La capătul de dincolo al lumii. Mă vei

Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin? Mi-e sufletul de vechi amurguri plin, Și-n mine plânge-un cântec fără grai, - Așa cum într-un vechi amurg

Privești cum zboară ca niște continente Desprinse dintr-o veche planetă istovită. E-o vreme pentru visuri potrivită. Cu seri adânci și vânturi

Stăteam la mese-ngrămădiți, Lipite trupuri, suflete stinghere Ca niște emigranți trudiți În pântecele unei vechi galere Spre vreo Americă de

Din albe lacuri de demult pornit, Un zbor străvechi de lebede astrale Pe luciul cerurilor boreale Odinioară s-a odihnit. Fiorul zborului

S-aduna-n tine timpul si sta, nesocotit, Ca mii de orologii de veacuri neintoarse. E prea tirziu si-atitea cuvinte s-au rostit, Uscate-n foc de

Mi-era pustiu în suflet. Plin de trudă Mergeam pe malul unei ape, Si blestemam în gândul meu cu ciudă. Blestem nu era de necaz ori ură; De nici

Fosile-n roca timpului păstrate, O, gânduri în durată încrustate, Mișcări în aer împietrite, Rămase-n ațipite ere, Ce raze încă nedescoperite Vă

O, Soare, cu aripa ta alunga Cit mai departe noaptea noastra lunga; Si sprijina pe stilpi de flacari largi tot golul; Sa nu se surpe, coplesind

Mi-e bolnav cugetul și-as vrea să-l rup Cum rupi unui păianjen un picior! Și sufletul mă doare – ca un trup! Din mine-aș vrea sa-l scot și

Peste câte mii de ani natura Va scoate iarăși din neant Alcătuirea de celule În care sufletu-mi visează Asemeni unui împărat captiv? O,

Pe crengi, aceleași cuiburi vechi de ciori, Pe care, seara, le frământă vântul! Și soarele! s-a dus de-atâtea ori, Ca astăzi, să încunjure

Mi-am plăsmuit un suflet din țăndări de bolid, Aerian și aspru, cu nostalgii de vid. Sori stinși și-au stors cenușa din hăuri să

Suntem făcuți mai mult din noapte. Prezentul cu scânteia lui nu poate Să lumineze-abisurile toate Și veșnicul amurg din noi. Din când în când

Visez o răzvrătire a lumii vegetale. De la lichenii palizi ai cercului polar Pân-la giganții arbori ai zonei tropicale, Ciuperci sau flori,

Viața-i râul acesta cu ceru-ntors pe dos Pe care îl beau boii blajini, cu gâtul gros, Unde noaptea se scaldă stelele și strigoii (Și cerul nu-i

Lumea începe și sfârșeșt-n mine. Ca algele din spumă de oceane, Dospite-n mâl albastru de ceruri sfărâmate Cresc cântecele mele

Stătea de cerul limpede-agățat Un fel de soare alb și lăbărțat, Bulboană-n cer de șapte ori mai mare Decât obișnuitul nostru soare. Dar ca un