Pastel pustiu
de Alexandru A. Philippide(2010)
3 min lectură
Mediu
O noapte senină, fără lună.
Drumul, adormit.
La marginea lui, Mesteacănul.
Printre frunze, departe, clipește Steaua albastră.
Parfumul, nedeslușit încă, rătăcitor.
Vântul.
VÂNTUL
(alunecând deasupra drumului)
Vin de departe.
În mâna mea aduc ecouri moarte.
Și trupul meu fluid se desfășoară
Ca o albastră mantie ușoară.
DRUMUL
(trezindu-se)
Tu zbori, și niciodată pe pământ
Nu te scobori, fugarnic vânt!
Dar eu sunt drumul ostenit,
Din cine știe ce ținut pornit,
Ca un pârâu cu-ncremenite unde
Spre nu știu unde.
În sufletul meu mut, acum, ascult
Ecoul pașilor trecuți demult.
De-atâta timp în spate port
Trecutul mort!
VÂNTUL
(nepăsător)
Pe urma pașilor alerg
Și amintirea lor o șterg:
Și pașii morți și moartele ecouri
Le-arunc în nouri!
(Parfumul care plutea ici și colo, în neștire, se lămurește din ce în ce. Si cântecul lui se înalță, tremurător, spre steaua albastră.)
PARFUMUL
Ca un fior,
Din florile-adormite mă scobor
Și rătăcesc… Dar viața mea de-o clipă,
Pe care vântul o-nfioară,
Ca praful care doarme pe-o aripă
De flutur, zboară.
Din leagănul de-argint al unei flori
M-am ridicat… și pașii mei ușori
Înfiorau, în liniștea grădinii,
Crinii.
Ca un fluid arcuș pe flori s-așterne
Fiorul zâmbetului tău senin,
Și-n muzica privirilor eterne
E-o liră albă fiecare crin.
Din somnul florilor de visuri pline
Mă-nalț spre tine.
(Dar vântul suflă; parfumul șovăie.)
VÂNTUL
(sarcastic)
Biet flutur care te-ai pornit
În infinit!
PARFUMUL
Nu pot să plâng, căci sunt surâs de floare;
Dar ca un plâns surâsul meu mă doare.
STEAUA
(clipind încet)
Spre tine în zadar m-aș îndrepta,
Căci prea îndepărtată sunt;
Dar zâmbetul meu trist spre fruntea ta
Coboară, nimb albastru, pe pământ.
PARFUMUL
(aproape stins)
În giulgiul zâmbetului meu eu mor;
Mormântul meu e vântul călător;
Și-n cea din urmă clipă de iubire
Eu nu mai sunt decât o amintire.
(Dar parfumul moare. Vântul îl culege.)
VÂNTUL
E mult până la steaua de cristal,
Sărman parfum sentimental!
(Vântul pleacă. Mesteacănul, cu crengile întinse, îl oprește.)
MESTEACÃNUL
Vânt care treci și hohotești întruna,
Spune-mi și mie, dacă știi,
Când are să se-ntoarcă luna
În zările albastre și pustii!
VÂNTUL
Nu știu, nu-mi pasă de nimic:
Pământul pentru mine-i mic!
Sentimentalele suspine
N-au nici un farmec pentru mine,
Mărturisesc… Rămâi cu bine!
(Vântul se îndepărtează. Drumul, o clipă, tresare.)
DRUMUL
Tăcere… Nici un pas, nici un ecou.
O clipă, ochii mei străbat departe.
Dar, pustnic obosit, adorm din nou,
În praful visurilor mele moarte.
(Liniște desăvârșită. Drumul adoarme. Steaua se stinge. Mesteacănul plânge.)