Cântecul nimănui
de Alexandru A. Philippide(2010)
1 min lectură
Mediu
Deo ignoto!
Revolta-i stearpă, visul e schilod!
De vorbă vreau să stau acum cu tine,
Tu, care-ai plămădit pe om din glod!
Mi-am aruncat nădejdile în mine,
Credința să mi-o prind ca-ntr-un năvod;
Dar n-am găsit decât străvechi suspine.
Am râs atunci de visul meu nerod,
Și-nspăimântat m-am ridicat din mine.
Tu, care-ai plămădit pe om din humă,
Spre tine-acum nădejdea mea se-ndrumă.
Adânc și mult te-am căutat: nu te-am găsit.
Belșug de vis în mine port – și-s obosit.
Prăpăstii largi în mine au deschis
Mormânt adânc belșugului de vis.
Mormântul tău în mine s-a deschis!
Mi-e sufletul o năruire de statui.
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Vecii de vis în mine se dărâmă,
Făclii aprinse-n templul Nimănui!
Sătul de-avântul van, de visul mic,
Îmi voi ciopli statuie din Nimic,
Gândind la cei ce inima în două
Și-au frânt-o și ne-au dat din ea și nouă,
- La cei cu zâmbet bun de mucenic,
Ce-au plămădit din soare pâinea nouă.
Mormânt adânc belșugului de vis,
Prăpăstii largi în mine s-au deschis.
Făclii aprinse-n templul Nimănui,
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Mi-e sufletul o năruire de statui.