Clopotele
de Alexandru A. Philippide(2005)
2 min lectură
Mediu
Duminicile-n fiecare săptămână
Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână
Și-ncep să colinde
Cât vazduh glasul lor cuprinde,
- Umflați de vânt,
Buimaci, târându-și umbra greoaie pe pământ,
Toți nourii aleargă cu clopotele-n zbor
Pe urma lor;
Iar când în zare ca-ntr-o văgăună
S-au prabușit cu toții împreună,
Din ce în ce mai limpede răsună,
Împodobind cu aur proaspăt crinii,
Goarna luminii!
Și-atunci tot cerul se preschimbă
În clopot ‘nalt cu soarele drept limbă
Care bate
Clipe de lumină
Pentru cei a caror inimă se zbate
Ca limba unui clopot rostogolit în tină.
În hohote sonore vazduhul se destramă
Când clopotele-n tropot de copite
Îndeamnă sufletele toropite
Și le chiamă
Cu ele către soare să s-avânte,
Sărmane clopote cu aripi frânte!
Și-atunci nebunii care-ntr-una urlă
Cu sufletul la gură ca o surlă
Când clopotele-n fiecare turlă
Cu ură-și mușcă frânghiile, botniți,
- Nebunii intră pe furis în casă,
Și tac din gură, și s-ascund sub masă;
Căci trebuie să știți că din clopotniți
Îndată clopotele au să zboare
În cavalcadă către soare,
Și-au să se-ntoarcă liniștit, la trap,
Să ne cadă pe cap,
Să ne cadă pe cap!
Dar eu, care nu sunt nebun,
Vă spun:
Că clopotele-n fiecare săptămână
Se iau de mână;
Își suflecă mantalele-ntr-o horă
Sonoră;
Și-apoi pornesc ca să colinde
Cât văzduh poate glasul lor cuprinde.
Dar vă mai spun,
Eu, care nu sunt nebun,
Vă spun că toate clopotele spun:
Că, dintr-o dată preschimbate-n goarne,
Au să răstoarne
Văzduhul peste noi ca un puhoi
De cer albastru și lumină multă,
- Și-atuncea noi,
Care suntem acei ce tac și le ascultă,
Stăruitori vom sta cu fruntea boltă
De revoltă,
Cu ochiul cupă de nădejde multă,
Cu zdrențele azurului pe noi,
Surâzatori – cu clopotele-n noi!