Alain Bosquet

Niciodata nu mi-e dor de mine. Nu-s decat clipa care-si recunoaste caderea. Sunt verbul care nu exprima nici fiinta, nici lucrul. Uit ca mi-am

Acest silex e silex: un punct final; nici suspine, nici remuscari. Acest mugur e mugur pe platan, pe artar: simplu ca buna seara. Aceasta mare e

Această marmură unde doarme o mângâiere. Această fereastră care cheamă la ea muntele, plaja și luna sfioasă. Cormoranul acesta care se uită la

Ce curte făceam peninsulelor. Ce credință juram crizantemelor de noiembrie. Cum ne căutam capitala printre peștii greoi și bunele tristeți. Ce

Când pătrunzi în adâncul tău, orbită de sânge, ca și cum în ceață ai strangula din greșeală un zeu, nu descoperi nimic, nici carne nici

Atât de permeabili, încât zarea trecea prin gâtlejul nostru. Atât de încremeniți de frică, încât ne purtam sufletu-n cârje. Atât de

Camera suspinelor. Câinele care-și roade vechile visuri. Un zid în noi între inimă și cealaltă inimă. Toate lucrurile astea care-au luat locul

În port corăbii mari tușeau Și, lună comestibilă, regina, îl dezmierda pe vrăjitor cum se dezmiardă o girafă cu nara rănită. Pentru a opta

Tu ești obiectul, ideea ce-l înfrumusețează, conceptul care-l ucide. Ești răspunzătoare de fularul acesta galben, ca de o crimă pe pragul unei

În fiecare pasăre dormea un munte. Din fiecare mână șarpele sfânt mânca sare. Și-n fiecare uliță din port un bătrân episcop punea-ntrebări unui

Un stejar era gata să-și aducă aminte. O colină visa multe vise. Un fluviu iubea înserarea mai tare decât e voie să iubești. Flăcării sale

În numele dorurilor din care se naște cristalul. În numele verbelor masacrate din care se iscă berzele. În numele tainei bătrâne care unește

Nu mai sunt decât o avarie: eczema, tumoarea ochiului stâng, varicea în locul gâtului, apoplexia în momentul sărutului. Nu mai sunt decât o

Între mâinile noastre gângania moare – era un proverb dezamăgit. Sub ochii noștri platanul se spânzură – era un poem ce se-mpotrivea cuvintelor

Am luat trenul pentru Roma. I-am spus lui Michelangelo: ”Bătrâne, nu mă mai întorc; mulțumește-te cu hoardele japoneze”. Am luat trenul

n-o să te mai văd marea trebuie sorbită cerul trebuie-nțolit obrazul tău a și atins copacii și timp de cincisprezece veacuri eu am să caut

Genunchiul tău povestea nașterea copacilor. Drumul era felin și-ți devora ochii. La han, un copil confunda melodia cu părul tău. La câți

Am două meserii: decupez flori, nevestele de mâine, în piele de stele, și-aduc părinților niște insule, fete fugite, ușoare, după

E ziua platanului meu favorit sau roua roșcată e-n sărbătoare, cea care-ntr-o zi de toamnă s-a arătat în fața buzelor mele? Aici unde mă

– spune-mi de ce trăiești – ca să alint o îndoială la fel de blândă ca o pumă în vârstă de-un pătrar de lună – spune-mi de ce iubești

pentru Jacques Chesses Cu cimitirul lui în lesă, chiparosul m-a ținut o întreagă după-masă pe deal: avea de acuzat viii și morții,

Ciuma pustia orașele Boemiei. Nici o gură inutilă: copiii erau spânzurați, iar bătrânii mergeau, bucuroși, la groapa comună. La Praga, un

Știam, în dosul colinelor, un circ cu un capitel unde se țintuiau cometele crețe, lunile verzi. Aveam voie să vin aici duminica, în timpul

Cascada ne-a furat azi-noapte Orașul, holda din câmpii, Și – saci plângând de grâne coapte – Vândut-a cârdul de copii. Ne-a smuls cascada-n

Bucuria, bucuria un soare întreg un refren de fluviu și câmpie mulțumesc mulțumesc că am trăit mulțumesc mulțumesc că sunt viu și satul

Când am lipit un afiș pe frunte: „Azur! Intrarea oprită!”, se porni în mine o ploaie, un întreg muson de cuvinte nemângâiate.

Fii fericit copile, a fost un joc războiul. Vezi pasărea cum sare pe stradă, șchiopătând, și simți mireasma jalei. Tu ai un drept la

Refuz să trăiesc în epoca mea și m-am instalat la curtea lui Laurențiu Magnificul; datorită acestui salt de mai multe veacuri am putut fi

Viața ta e ca o carte fără autor, compusă din capitole pe care nimeni nu le-a redactat vreodată. Tu crezi că doi și cu doi fac o pasăre a

Chiar și trandafirul, vedeți dumneavoastră, s-a deprins să mintă. Chiar și cerneala atât de dulce a răvașelor folosea la falsificarea

Am poftă, da; serviți-mi la prânz un univers. Cometa eu o mestec în dinți și strâng în brață Un continent; pe urmă îl dau câte-unui vers. În

Gabardina vorbește despre văduvia ei. Robinetul se laudă cu propriile-i lacrimi. Carpeta pretinde c-ar fi umilită. Trenul care intră-n

Își deznoadă cravata, cam prea cenușie, cam prea neagră. Vagabondează între sine și sine însuși: nu mai mult de patru metri. Nu vrea să

– carne tradusă-n peninsule – câte Spanii? – adulter cu ochi dezertori – câte Spanii? – subsuori devenite biserici – câte Spanii? –

Așteptați-mă. Îmi iau rămas bun de la obiectele cele mai credincioase. Patul, cu cele patru cocoașe mi-a legănat atâtea singurătăți!

În Pădurea cu Șase Năpârci, îmbrățișând un stejar, am urlat: ”Voi muri”. Azurul mi-a răspuns:”Mie puțin îmi pasă”. Pârâul nu s-a oprit

Plopul se zbate în vijelie: o să-și ia zborul? Zidul nu mai vrea să fie zid, de aceea se prăbușește pe marginea fluviului. Amurgul are,

„Măr” i-am spus mărului; mi-a spus „minciună”, „Șoim”, șoimului, să strige-n neputință. Cometă, – cartea asta ca-ntr-un sicriu

Pentru Robert F. Roeming Găsesc neantul foarte confortabil: mă simt bine între pereții lui care o iau razna, acoperișurile lui căscate

Nu sunt nimic: puțin orgoliu între două grămezi de cenușă. Nu sunt nimic: o virgulă într-un articol de ziar, pe la 1892, în timpul

Las celor ce iubesc durerea mea, nădejdea, celor tineri, îndrăznind să-și înțeleagă inima lor tristă. Sub umărul meu tina și-a ales

Cu arborii, cu păsările tale, care sorb roua dimineții, cu toate inimile tale, de îndoială pustiite, te-agăți de viață, tu, planeta

Marmură albă? Piatră neagră? Fleacuri. Nume, prenume, funcții? Naștere, moarte, ce epitaf? Fleacuri. Cenușă în urnă? Statuie

Puterea absolută petrece zile delicioase. Ludovic al XV-lea zicea: „Ca s-o distrăm pe Regină, ar trebui să-i fie pusă cimpanzeului o

Poet mort pe eșafod. Poet mort cu ochii străpunși. Poet mort într-un duel. Poet mort fiindcă a iubit această lume. Poet mort pentru că a

– Dumnezeu e tigru. – Am să-l vânez. – Dumnezeu e grâu. – Îmi va sluji la ospăț. – Dumnezeu e zăpadă. – Îl întinez. – Dumnezeu

Cred că totul e gata. Am dat cu var pereții vestibulului. Am scos telefonul din priză. Am golit coșul: scrisori de dragoste, romane

– crezi că e cazul s-aprindem calul? – de vreme ce în seara asta ne-am oploșit într-o vertebră beată – vrei oare să sacrifici orizontul? – să

M-am închis în cotlonul meu: refuz să văd trotuarele, platanii, azurul. Cărțile zac pe jos, mirosind a ceapă și-a praz. Robinetu-mi

Planeta e fericită? – Pentru unele popoare circul a înlocuit pâinea. – Și prietenii mei copacii? – Protestează mereu: ar vrea să

După faliment, soldez. Mă lichidez. Cap sau pajură; sărman câștigător, îmi iei doar trupul! Sută la sută rabat pe suflet: cum să-l

În Flandra, pe malul unui fluviu, o femeie, cândva, mi-a zis:” Pentru tine slăvesc râurile”. Uit. În Nebraska, mii de spice de grâu, ca

Nimic nu-mi place, nimic nu m-amuză. Toți platanii sunt culcați la pământ. Nimic nu-i intact. Nimic nu-i nevătămat. Curcubeul se

Nu sunt autorul acestui poem, ci simplul lui scrib care l-a tradus dintr-o limbă necunoscută: am comis atâtea greșeli și atâtea

Trăsnetul doboară copacii. Eu îmi scriu poezia. Fluviul inundă provincia Eu îmi scriu poezia. Moșneagul doarme sub cer urât. Eu îmi scriu

Prima oară, scrie cuvântul „moarte”; e înspăimântat. A doua oară, scrie cuvântul „moarte”; tremură, tremură un pic. A treia oară, scrie

Era tânără, rotundă, și se rostogolea în voie de la un capăt pân-la altul al spațiului, lovea cu cotul orfanii sateliți, izbind

Închipuiți-vă că mi se acordă a doua viață, lăsându-mi-se alegerea. Aș putea să devin, fără să supăr pe nimeni, un okapi, acest animal

Lăsați să cadă ploaia pe mâna-mi obosită; și buzele să-mi treacă prin fructu-acesta dulce, și scoica pură, unde-și au cântecele toate

O pară, cred, ce putrezește văzând cu ochii. O oglindă care se sparge, parcă în scârbă. Un plafon ce se surpă ca să nu îmi mai

Praful nicicând n-o să acopere aceste pagini. Viu sau mort de voi fi, un vânt va veni să le-agite și, la nevoie, deasupra muntelui, în

E fiecare piatră un veac: fă socoteala, și dacă via doarme, trezește-o, pentru că îi trebuie un martor zării, pe care-o urmărește un străin.

Îți scriu scrisoarea asta cum le-ai scrie plămânilor ca să-i vestești ce mai e nou în legătură cu genunchii și buzele când murmură

Cine-mi oferă douăsprezece iepe, ca pe-un buchet de micșunele? Iată: zăpada părăsită, de ce, nu pot pricepe, se ține după mine mereu,

Vecina mea proza îmi redactează biografia în timp ce eu îmi traduc carnea în cuvânt, neștiind dacă el o primește.

S-a așezat la răspântia exilului său și își contemplă palmele care-și pierdură linia vieții, el ar fi vrut s-alinte memoria-i

Să vii, să-mi locuiești în piele. Adu-ți doar sângele, un zar, o stea pe ușa casei mele, și demodatul soare-n dar. Portar ne-ncrezător în

Să ne imaginăm: am făcut avere din genunchi artificiali, din evantaie de fildeș, din dinți falși. De pe la cincizeci de ani, am divorțat ca

Am concediat liliacul alb, oaza, colina râul care curge și nu mai curge. Mi-am luat bun rămas de la zori, de la pești, de la

Vă prezint poezia mea: e o insulă care zboară din carte în carte, în căutarea paginii natale, apoi se oprește la mine, cu ambele

Sunt eu, sunt tu? O ființă este alcătuită dintr-o mie de ființe? Mă împart ca să mă înmulțesc. Sunt mulțimea: prea multe brațe, prea

După ce-am învățat amorul odată cu greaca și cu latina, la optsprezece ani mi-am zis: „Ca să devii adult, acceptă ideea morții”. Mi-am

S-au dus buzele mele, ce voiau să atingă atâtea alte buze. S-au dus ochii mei, să vadă ceea ce nu se poate vedea. S-a dus fruntea: voia și

O petală de trandafir care valsează și se oprește. Un scarabeu fericit că e tăcere. Un silex care primește un suspin vagabond. O fântână cu

– Ia spuneți-mi, un poet la ce e bun? – Înlocuiește câinii cu licornele. – Ia spuneți-mi, unul ca ăsta n-are alte talente? – Aduce visul la

Pentru zei falși – tocană; o supă pentru îngeri. Ni-e timpul dat și timpul din nou ne e luat. Atât veți fi: doar banul ce-l schimbă – fără

Ochiul meu – bisturiu, fruntea brăzdată – gară de triaj, umărul meu unde se-abat uraganele, buzele mele pentru sâni grei și talii

Ne facem confidențe, pulovărul meu? Tu te-ai născut în Scoția, iar eu nu contează unde. O lucrătoare, într-o zi, te-a tricotat. Pe mine,

Aș vrea să fiu doar un crâmpei ca de la mine începând ceilalți să născocească, să sărbătorească să se amăgească. Sunt o virgulă:

Astfel continuă, deci, marea farsă, s-a rușinat sfârșitul tău de tine, biet om, care-ai dori să scapi de existența ta ca de-un pachet

Tu ce culoare ai? În zori ești cenușiul care cască, un vesel aur fără martori, ce-nșfacă de mijloc un tigru, apoi,de

Nefericirea-i că ești scrisă, și tragicul, că ești în vers. Sonetu-mi vinde margarete, să-ți cumpere doi ochi deschiși, și cu-o imagine

La început vor fi trei ceruri cel drept cel mai puțin drept cel frivol la început vor fi zeci de sori ca ouăle în prăvălii unele albe

Cui aș putea scrie o scrisoare de dragoste? Oare fantomelor pe care le-am cunoscut – în ce capitală? în fața unui monument pentru morți, pe un

Te-ntrebi: ce atitudine să iei? Știi bunăoară Câți sunt bătrâni „tu însuți” în pielea ta? Îi vrei? Ești poate șapte sute? Pe rând te dai

Lungă e lista voastră! Shelley, logodit cu cenușa. Keats, bunul prieten al ființei și al neființei. Pușkin, asasinat în apărarea

În curând voi fi mort. Vor rămâne, poate, zece poeme în care copiii idioți vor găsi animalul numit okapi, furnicarul, pe Napoleon, pe

De ce nu pot să fiu totodată mort și viu? Este imoral? mi-aș păstra același domiciliu: lumină slabă, amantă care mă adoră așa cum ai tuși,

Cinci sau șase zile după moartea mea, s-a prezis că-s vrednic să mă-ntorc pe pământ. Ideea îmi pare bizară, dar nu vreau să supăr pe

dragostea ocean pentru antilope nebune dragostea ochi care-mi țintuiește ochiul pe steaua foarte amețită dragostea valiză în care dorm

Trăiesc ca să ador unul ori două cuvinte nerostite și de nerostit: acelea ce le ghicești, ca un ceas înaintea zorilor, în ochiul

Strănepot al oceanului cărturar și-nțelept, nepot al reptilei care dădea de veste când se cutremura pământul, fiu al focului și-al

Nu pot spune cine-mi începe poemele: e oare vântul, e oare un fel de melodie, o amintire fără trup, fără formă? Știu că eu le continuu

„Rozele ne admiră. Pisicile despuiate se-nvârtesc în jurul coapselor noastre. Râurile ne dăruiesc cirezile. Vânturile cred că-s slugile

Mâine fără mine Republica va avea același Președinte, aceiași alegători, egali cu cabina de vot precum câinele și șacalul. Mâine fără

Ah, cât aș vrea, planetă, să te cânt fără-ajutorul cântului sau vorbei; plin de iubire-aș merge lângă tine și aș culege florile din

ochii tăi ochii tăi și lacul Mendota licărind că-și orbește lișițele sânii tăi sânii tăi și lacul Monona trezindu-se noaptea să se

Mărunta mea persoană are atât de puțină importanță. Iulie devine adult. Buburuza mea mult iubită călătorește de la glicină la

Aș vorbi despre o umbră neprihănită. Aș vorbi despre o oază ușoară. Aș vorbi de-o indulgență în privința vulturilor Aș vorbi despre un

Nu-mi place zeul din blazon; din vina lui sunt tigrul. Nu respect zeul iederii, care mă roagă să-mi ador umbra și semenii. Părăsesc și pe