Cascada ne-a furat azi-noapte Orașul, holda din câmpii, Și – saci plângând de grâne coapte – Vândut-a cârdul de copii. Ne-a smuls cascada-n

Când am lipit un afiș pe frunte: „Azur! Intrarea oprită!”, se porni în mine o ploaie, un întreg muson de cuvinte nemângâiate.

Am poftă, da; serviți-mi la prânz un univers. Cometa eu o mestec în dinți și strâng în brață Un continent; pe urmă îl dau câte-unui vers. În

Gabardina vorbește despre văduvia ei. Robinetul se laudă cu propriile-i lacrimi. Carpeta pretinde c-ar fi umilită. Trenul care intră-n

– carne tradusă-n peninsule – câte Spanii? – adulter cu ochi dezertori – câte Spanii? – subsuori devenite biserici – câte Spanii? –

„Măr” i-am spus mărului; mi-a spus „minciună”, „Șoim”, șoimului, să strige-n neputință. Cometă, – cartea asta ca-ntr-un sicriu

– crezi că e cazul s-aprindem calul? – de vreme ce în seara asta ne-am oploșit într-o vertebră beată – vrei oare să sacrifici orizontul? – să

Îți scriu scrisoarea asta cum le-ai scrie plămânilor ca să-i vestești ce mai e nou în legătură cu genunchii și buzele când murmură

Pentru zei falși – tocană; o supă pentru îngeri. Ni-e timpul dat și timpul din nou ne e luat. Atât veți fi: doar banul ce-l schimbă – fără

Aș vrea să fiu doar un crâmpei ca de la mine începând ceilalți să născocească, să sărbătorească să se amăgească. Sunt o virgulă:

Tu ce culoare ai? În zori ești cenușiul care cască, un vesel aur fără martori, ce-nșfacă de mijloc un tigru, apoi,de

Nefericirea-i că ești scrisă, și tragicul, că ești în vers. Sonetu-mi vinde margarete, să-ți cumpere doi ochi deschiși, și cu-o imagine

La început vor fi trei ceruri cel drept cel mai puțin drept cel frivol la început vor fi zeci de sori ca ouăle în prăvălii unele albe

Te-ntrebi: ce atitudine să iei? Știi bunăoară Câți sunt bătrâni „tu însuți” în pielea ta? Îi vrei? Ești poate șapte sute? Pe rând te dai

Ah, cât aș vrea, planetă, să te cânt fără-ajutorul cântului sau vorbei; plin de iubire-aș merge lângă tine și aș culege florile din

ochii tăi ochii tăi și lacul Mendota licărind că-și orbește lișițele sânii tăi sânii tăi și lacul Monona trezindu-se noaptea să se

Nu-mi place zeul din blazon; din vina lui sunt tigrul. Nu respect zeul iederii, care mă roagă să-mi ador umbra și semenii. Părăsesc și pe

C-un bobârnac măsori un sân, cu-o lovitură de berbece, brațul ce-nșfacă zorile. Luxuria îți dă un pântec, trup ingrat, obișnuiește-te cu

voi scrie acest poem ca el să-mi dea un fluviu dulce ca aripile tucanului voi scrie acest poem ca să-ți ofer o auroră când cade

Piatră, în loc să spun: „Bună ziua, piatră”, ar trebui să te-admir îndelung, îndelung, iar tu să vorbești pentru mine: „Bună ziua, poete!”

Lansată nava în mânie, pe urma naltului surghiun; vorbele mele, cum se știe, slujindu-te, ți se supun; cât de șiret ar fi

Spun „eu” doar din pudoare; sunt „ei”, însă, și „voi”. Cum să vorbesc, răspunde, gramatică uitată? Mă târgui fără noimă: sunt „tu”, dar sunt și

se-aseamănă ce e nemuritor cu berzele venite din soarele haihui nu avem dreptul să reținem măcar un fulg, nici umbra unui gât deci pleacă

Iertați-mi cuviința într-o smintită lume; Un viciu am: se cheamă „poezie”. Trec numai, neștiind de ce anume. Această viață-n versuri nu eu mi-am