Zburlea Ariana

a fost odată o piesă de teatru în care actorii, din greșeală, la final s-au crezut. eu carte tu cuvânt eu floare tu pământ dramă și cânt leagăn și mormânt, niciodată nu a existat o cale de mijloc.

în timp ce udam florile-de-nu-mă-uita, m-am oprit să contemplu copacul cu câte un apus agățat pe fiecare creangă. cui îi trebuie verdeață? - văd bolta de săruturi. se leagănă în dans ca de

Eram fericit... cînd Mi-ai închinat tălpile tale, Și mi-ai spus: ,,Fă-ți al tău pămînt din ele, Din pielea mea fertilă, I-ai unge cambrarea Și i-ai cînta, Răsuflarea nopții din dînsul Te va

Nu mai este mult, și ne vom rispi Lumile noastre vor înceta să se mai caute Timpul se-aclamează Acel simpatic zugrav al tragediei, Chiar dacă sufletul e ștrengar Și vrea să iubească pe

Întîlneam destul de des această femeie, o nălucă nefericită desprinsă dintr-un tablou al melancoliei; fiara din acest om atît de bun nu mai dorea să părăsească locul naiv al sufletului său. Se lăsa

Simt cum plutesc deasupra unei mări, ale cărei valuri se înclină cu grație către divin, cîteodată, dar și către odiosul profan. Nu pot ști cu exactitate ce înseamnă asta, dacă mi s-ar cere să explic

Însă în ochii ei candizi, odată plini de Dumnezeu, se citi înverșunarea scrisă cu slove de sînge și umbre pricinuite. Camera îi rămase într-un pustiu calm, mînat de o singulară certitudine – fata nu

Se-așează o pasăre la fereastra mea Cu tăcerea copilăriei surdo-mute Nu m-aștept la o alinare, la un cînt Dar o simt – își cutremură aripa rece Și dispare. Lumina se scurge agale pe sub

Tristețea mea chemase ploaia Dar nici unul dintre ei nu știa... Și stăteau singuri, tare singuri Dincolo de ferestre, bîjbîind Dimpreună cu întunericul – Iar acesta le vorbea mereu, Dar

Mișcarea lumii m-amețește, De aceea i-am spus "adio" Căci e o fantezie lugubră Pe care n-am chemat-o, Nedorind a-i respira aerul vreodată. Are ochii mici și moi Și mă privește străin Cînd

Zorii zilei care urmau să se împrăștie și la fereastra Évorei n-au mai putut fi văzuți de ochii limpezi și triști ai acesteia. La sfînta oră a răsăritului ea încă dăinuia în lumea viselor, cu

Ziua de 18 septembrie aducea furtuna. Sunetele tuturor pașilor grăbiți din stradă se întețeau împreună cu ploaia, tot mai apăsător. Vuietul tunetelor răpea simțurile oamenilor adăpostiți,