Zburlea Ariana

Noapte-apare-n părul ei de salcie, Și-auzi cum fluturi morți Își încep cenaclul de dincolo. E-atît de neagră coaja pletelor tale, Femeie de salcie... Încît mi-e de negăsit Crucea mîntuirii

Copacul deochiat își scuipă ultimele frunze, Tuberculoza lui boemă Se lipește pretutindeni Pe cărările din munți. Amiaza, văzută din lucarnă, I se-aseamăna tot mai mult – E sfînta de sînge

Stinghera noapte Ce adulmecă fiece suflet, E-o cetate veche, Fiin’că stingheră se surpă, Glorioasă se-nalță Și-și așteaptă căpriorii Să-i învăluie înc-o dată În tristul vals de

Două pietre-mi sar în ochi – Sunt ochii-aceluia care mă cunoaște. Mă zăresc pe mine-n goliciune, Un deșert întins, fraged și plângând Îmi pare-acum doar un nor de sare Între genele liniilor

SEISM Și zic în gînd: De ce-al meu vis A trebuit s-adoarmă pe altul, Și să trezească înc’ alte șapte, Ca Marile Minuni? Surdă, murmur și implor Să-mi lase Teama Flori de moarte, Pe

Opriți-vă la groapa adîncă și albastră Unde înoată sufletul tulbur de Femeie, Căci are nevoie să-i fie privite aripile Cînd își ia zborul mult așteptat. Toți cei care ați săpat aici, odată, Cu

Vino, să te înconjor cu tăcerea mea, Căci promit solemn și cu buzele strînse Nu mi-ai reproșa nimic, vreodată, iubite! Și de o vei face, ai să te-ntorci curînd - Așa face zurbagiul cînd se satură

O liniște de doliu În camera de oaspeți - Unde stau de veghe Suflete sihastre, Sordidele amoruri. Ce liniște de doliu... Cînd rămîn iar singur Mereu cărînd în spinare Zbuciumurile unei

ca o lumină, pe resort, alunecă deja în canal. satisfăcut, întunericul, geme fără a sa voie despre pârnaie, iar lumina ... o măsoară tot mai gol. cine mai are gânduri mari? pentru cele

acum asemăn clapele unui pian trist, cu diviziunea ploii picurând pe piatra neînsemnată -undeva pe-o cale lungă, alee nefructificată- de un rece superficial, din mână de om sfădit. și atât de

Când vei dori, - cărunta mea posesie ! Și iubit prin cuvinte și laolaltă gesturi - Să consimți niște lemne liniștite Și–o poetică boare îmblânzită A vietăților, - cărora tot blând, vopseaua le-a

Semețe, crengile se revarsă și totodată desperechează, fruntașă cu apa în picuri de armonie fulgerătoare. Fiecare fior mă străpunge cu viteza luminii, deși știm bine că simțirea e ca a unui

Desenezi în alinare, în natura moartă o piruetă, ca o plăpândă karma, și te dezlipești de mine. poposești la un țărm plin de deveniți necunoscuți.. lângă o mare de inele, argintie,