voiculescu daniela

respir. privesc. chem. și norul alb mă înțelege! am rămas să rostesc lumina din lampa vieții, să-mi doresc copilăria unui buchet de ghiocei... și pasiunea simplului, iubirea unui câmp cu

să nu faci greșeala să îmi ucizi zborul... să nu te îndoiești niciodată de mine, nu ai de ce! am ținut ascunsă femeia din mine, deși știa atât de bine să sărute și să mângâie... mă ofer fără să

lacrimile m-au ținut vie, ca o ploaie... și-am crescut, precum o salcie, din vise și dorințe... în zori de singurătate, albi. în nopți de rugăciuni, albe. cu îngeri și lumini de dor. mi-e dor

el a visat la sufletul unei magnolii de oțel! și mica lui bănuială, balon colorat cu roșu marțian... a vrut să zboare cât mai sus! pe vers de lună plină, verde, romantică... ochi de

sunt fluturele cu aripi de sticlă... din pădurea Monteverde. trăiesc doar din culoare, precum un vitraliu auriu, din Notre Dame de Paris. și mă rog cu cerc de iris, înlăcrimat... să te găsesc

trebuie să trăiesc, deși totul pare un amestec de chiftele marocane... da, trebuie să trăiesc, să iert și să iubesc acest exercițiu divin al dragostei de viață... de fapt, toate lacrimile

am să mă fac, iar, nălucă, vers rozalb care numără mătănii, mărunțișuri și florete de suspin. am să trăiesc din nimic, mirându-mă de visul meu floribund... care-și pune talere de echinocțiu,

cât ai întârziat, Sfinte Valentine, și azi ... obrajii mei au lacrimi de fericire, peste mângâierea sfântă a palmei lui... au lacrimi de fericire, peste sărutarea tristă a buzelor lui... el

drumul perechii perfecte este un șirag din boabe de piper roșu și roz, ascuns într-un norișor cu invenții sărate... eu nu vreau imposibilul, vreau îmbrățișarea, care umple paharul și te face

de astăzi, nu mai am nevoie de oglindă, nu mai caut! am găsit răspunsul, dar durerea va fi și mai mare, lacrimile și mai nulte, bătăile inimii și mai repezi... condamnată la viața fără viață,

încercuiește-mi sânii! începe cu ei... Calea Lactee! bea din laptele Herei, nemuritor, și pictează-mă ca Rubens... în mătase roșie, cu voal noros și aură olimpiană, galbenă, geloasă... radiație

Ianus mi-a cântat la pian... până a zâmbit și sufletul meu! și mi te-a dăruit în diafanul albastru al rochiei care a mângâiat-o pe Calliope... și te-am privit cum îți încolăcești trupul, precum

a nins, trist, ca și cum ar fi ultima zăpadă. un plâns. închid ochii, să-mi mângâi sufletul, trist, istovit. un cimitir. am pierdut iubirea, a fugit... vinovată, pe lumina stranie a pietrelor

îmi sunt dragi palmele tale, îmi par două semne de mirare, care mă doresc și se apleacă de dor... și vis... aș vrea să le mângâi și să le sărut oglinzile cu psalmi. ești cu mine, înger păzitor,

Doamne, de unde atâta floare? când oglinzile mi se sparg în optul stelelor de femeie care stă prea sus! și conduce doar cocori roșii și stranii cruci de poezii! mi se duce viața, mă îneacă

numai tu puteai să bănuiești valsurile pe care nu le-am dansat! dorințele mele de femeie... fără destin! doar mamă, mijloc de fântână, între soare și lună... numai tu mă vei întemeia din

îți simt toți anii... și cei din viețile anterioare! și rana pe care o ascunzi în pieptul tău... sângerează în mine! parcă am fi două jumătăți de pâine, aburinde, pe mese diferite, uitate...

îmbrățișează-mă... să ne pătrundem emoțiile din adâncuri... este mai importantă viața pe care ne-o dorim... și pașii cu care o clădim! îmbrățișează-mă... pentru că nu cunosc seninul

oracolul îmi spune... că este timpul să închid mormântul. și să uit... ochiul pierdut. și ninsoarea... din clepsidră. oracolul mă vrea vie... să-i povestesc despre puritate, să-i zâmbesc cu

parcă am înghițit o gorgonă, pântecul mi se otrăvește... și lacrimile mele seamănă cu evadarea șerpilor... atât de multe, năuce, de-atâta teamă! căutarea lor înnoadă infinitul într-o

nu mă fotografiați, când citesc ziarele! de la o minciună, la alta... hârtia începe să strige cât mistreții împușcați la Balc, ieri, la prânz. mă uit pe a treia pagină a ziarului „Libertatea” și

trebuie să recunosc că echivalentul lui este un coktail în care timpul scrie mesaje cu prafuri de hell... el a venit să schimbe ceva esențial în mine. puțin câte puțin... și mi-l imaginez,

vreau să fiu eleva ta... hai-hui să te colind la ora așteptării! să mă asculți... după ușa tăcerii, imaginându-ți spirale groase, albe, de dor cumplit, un viscol... rotunjit de mănușa

ne-am dat întâlnire... știind că nu-i o glumă! ochii tăi mă caută demult... sunt și veseli, sunt și triști! nu știu cine pariază pe noi, dar s-a întâmplat! tu să fii misterul care se