Odette

a nins, trist, ca și cum ar fi ultima zăpadă. un plâns.

închid ochii, să-mi mângâi sufletul, trist, istovit. un cimitir.

am pierdut iubirea, a fugit... vinovată, pe lumina stranie a pietrelor din orașul pierdut. și tăcerea ei este sfâșietoare, cămașă roșie din coajă de tamarilla. și-am să tac și eu, colecție de cuțite ascuțite lunatic de mirarea unei uitări... și-am să tac, ca și cum ar fi prea puțină zăpadă și prea mult sânge, de așteptare...

nici timpul nu mai înțelege cine a schimbat actul patru din „Lacul lebedelor”, de Ceaikovsky! și-acum trebuie să învețe mișcări de balet... și, poate, să iubească! la ușă, îl așteaptă... lebăda trădată!

31 ianuarie 2009, 10:36

Orphika, 2009