Virgil Titarenco

Ați sorbit? Bine! Nu e bun? Mai încercați și mîine. Mîine. Azi e proaspătă. Vă e rău? Mîine să veniți mai devreme. Mîine. Ați venit prea devreme. Atunci mîine. Mîine. Închis. Mîine.

de ieri umile frunze de castan rugină palid presărată pe potecile parcului vechi mă înfășoară nostalgic într-un trecut alternativ. pustiile ceasuri ale iernii frig răsfirat în ierburi fără

pe mînerele ușilor casei mele au crescut frunze și muguri o invazie clorofiliană ispitește lemnul bătrîn al grinzilor și podeaua veioza tăcută ascunde ghiocei și răcoare iar cărțile înfloresc

Eu, descoperitorul de principii, altădată, Am ajuns să merg aiurea; Iar ce mă obosește e tocmai Această redundantă revenire Din haos la normal,... Această Senzație de arc de ceas Dîndu-se

Am vrut să scriu și n-am putut, Meditam, dar neputința mă cuprinse… Nu mai puteam spune ce simt… Dintr-odata totul îmi părea inutil… Ca și cum zeci de mii de ani trecuseră peste mîinile mele, Și

Șăgalnice și umede, Răsfrîngerile calde Ale soarelui În ape, Fărîmițau globuri de lumină, Zdrobeau răceala albă A zăpezii, Lărgind pe maluri Între sălcii, Pete mari de reavănă Și aburindă

rostul zilei de astăzi va rămîne un mister pentru mine a venit fără să spună de ce și de unde iar spre seară a dat să iasă din scenă vădit afectată de insucces de această mediocritate cu

după o vreme mă dureau încheieturile mîinilor ca de o sensibilitate a zgomotului oasele mi se strîngeau speriate spre înăuntru și asemeni unei ființe abisale îmi doaream să fiu lăsat în pace să

Tu ai călătorit prin toate continentele sufletului meu, Ca un explorator-misionar, Lasîndu-și adepții și pușcariașii la Capul Bunei Speranțe și în estuarele fluviilor arborelui de

Am intrat sub duș și m-am așezat ghemuit sub pulberea aceea umedă și caldă. Aveam senzația de lichid care te cotropește, te face una cu el. Am început apoi să fac ceea ce fac atît de rar „afară”. „Ce

Niște dinți ascuțiți și negri Infipti in pamintul Negru si reavan. Melcii îl urcă leneși și umezi. Roșul pămîntiu al ruginei Îl pătează pe alocuri Ca o vîrstă de toamne Picurînd a

la modă sînt acum delirul metaforic abuzul de cafea căderile în transă scîncetul histrionic tumbele în iarbă stiloul cu cerneli multicolore și hora despletirii căderi de pe lună limbile de

Da și nu, și nu și nu, Am fost în lagărul de nebuni Prea mult folosesc cuvîntul suflet. Acaju, acaju... Disprețul cu colți de argint mă privea insipid. Alergînd, alergînd... De ce oare

Cît de temută amenințare e posibilitatea ca pietrele să vorbească... Dacă în lumea noastră cineva tace atunci doar pietrele o fac întradevăr. Aglomerînd în ele zvonuri, voci și șoapte. Fie că sînt

armado povestește cu gura plină despre colegul său castro revoluția este ca un liceu doar puțin mai mare îmi întinde o felie de pizza și rîde sîntem tovarăși nu? atinge-mă spune frumoasa

e una din acele zile totul pare capcana unui lapsus doar la capătul ei s-a așezat o pasăre își întinde gîtul peste marginea orizontului meu ciugulind viitorul m-am apucat strîns de grilaj