viorel ploesteanu

Din tavane atârnă caracatițe sterpe; Artefacte fecunde mai găsești doar la greci. Cu o pungă de aur m-a plătit Euterpe Să-i pictez trupul neted în cuvintele-mi reci. Cu privirea albastră,

Te-ai dus, străin și ți-ai lăsat bătrânii Să-ți poarte dorul, tu să-l duci pe-al lor. Nu ți-au plăcut în țara ta stăpânii Cu dinți de lup mușcând din tricolor. Nu ți-a plăcut nici pâinea, că-i

Nu mai vor să cânte cucii, A murit vara în lume Și cu ea s-au dus haiducii. Nu mai curge vinu-n spume. Iarba verde nu mai crește, Caii au uitat galopul. Numai mama primenește Casa, când dă-n

Se sfâșie de coajă copaci. Sinucigașii Tresar în somn cu teama că n-ar putea muri. În cârciumi rău famate se-mbată iar borfașii Și niciun cal, să-l capeți, nu l-ai mai potcovi. Se sfâșie de

Adâncul se inhibă în subspecii, Mă poartă pe cocoașa lui un val. Am răstignit pe un coral olmecii În dorul meu târziu, continental. Sub unghii crește viața semi-nudă, Mult prea sătul, cândva,

Din cer atârnă iedera nebună, În mine crește dragostea sălbatic... Într-o tornadă mă întind molatic, Tu vino-n zori iubire de adună. Mă răstignește dorul ce se sparge În sânge, ca-ntr-o rece

Orbecăiam năuc pe internet. Mă născusem cu o deficiență, cred. Nu, nu aveam chelie. Sau, cine știe, oi fi avut când am dat prima oară mâna cu lumea. Vorba vine, lumea. O lume mică, acolo, cam ce

cobrele mușcă în gol umplând aerul cu veninul lor știrb mangustele au murit de mult la miezul nopții stelele se sting pe rând sfârâind în căldarea timpului făcând lumina ghem în colțul

ne plouă de sus și plouă din noi privirea-ți mustește de apă mă rog de pământ de albii de râu potopul în matcă să-ncapă doar ploile noastre nu vor nicăieri să plece să nu ne mai

Fă-mă, Doamne, o culoare Sufletul să mi-l arate. Roșu, când e sărbătoare, Cenușiu, când sunt departe. Să faci, Doamne, una bună, Cum n-ai mai făcut vreodată. Să mă faci a treișpea

Era prin iulie \'96. Mă certasem cu părinții din cauza unei fete pe care eram hotărât s-o-mbrac în rochie de mireasă. Aveau și ei dreptate pentru că peste numai un an aș fi terminat

În mine groaza albă naște humă Din sentimente nude și frigide Hrănite cu petale insipide Muiate într-un val de verde spumă. Smulg pietrei jurământul de tăcere Mai dăltuind-o în adânc c-o

Mă făcusem vânt de seară, zurliu, încropit la repezeală, ca-ntr-o joacă, dintr-un râs șuierat de copilă și pus pe fugă de o zbatere gingașă de gene și mi s-a făcut dor, un dor nebun de

Mi-am scos ieri poezia la vânzare într-un talcioc soios de vechituri, printre fotografii și timbre rare îi concuram pe cei cu semnături. Niciun pasionat de poezie, niciun confrate curios,

Mami, câinii de ce nu pot să zboare? Soarele încălzea leneș vietățile de pe pământ. Printre acestea era și Daria, care stătea cocoțată pe o piatră, Piatra Crăiesei, așa o botezase și unde-și

păsări de zi rătăcite în noapte haotic se ciocnesc de beznă gânduri fugite din minți rătăcite urmele umplându-mi-le în căutări zadarnice strigătul lor e surd în alt timp născut pământul nu

Mă ridic din genunchi, obosit să mai plâng. Din țărână mă smulg, las din mine cuvânt Să mă piardă murind, eu o șoaptă să frâng Ca un zbor liniștit, ca un nor fără vânt. Fără glas, fără mers,

40? Mă gândesc ce-o fi fost în capul lui Dăncuș când s-a apucat el să scrie Bărbatul la 40 de ani. De ce nu la 30? Sau la 50? Parcă 45 nu e și asta o vârstă! Și ce-o fi scris el în cartea aia?