„Doamne, că prost mai sunt, își spuse Stănică închizând ușa. Nu m-am învățat minte, așa-mi trebuie, dar, pe de altă parte, dacă e să fie turbat, nu mai contează de câte ori mă mușcă.”
Ajungând el
Urlând, a trântit sacoșele de ciment (de data asta borcanul cu zacuscă n-a mai scăpat!) și a tăbărât cu picioarele pe bietul animal, care, având de ales între loviturile îndârjite ale omului și
Doamne, ce mai viscol!
Nebuna de iarnă se pornise, așa, dintr-odată, luându-ne pe toți ca din oală, nepregătiți, deși eram cam în perioada când Moș Crăciun trebuie să fi pornit din nordul
ninge în Dublin
e alba, absurdă
zăpadă căzută
în noi
ne apasă
a liniște rece
pustiul din casă
un pom de Crăciun
ne minte. îngână
colindele albe
în alb se adună
e liniște-n Dublin
dar cui
Interfonul sună strident în liniștea nopții. Oana se ridică în capul oaselor și, cu ochii cârpiți de somn, încercă să vadă cât arată ceasul electronic. Cifrele începură să tremure ca niște meduze
Rup cuvinte... rup o dudă...
Caut sâmburele viu.
Să descânt aș vrea să știu
Zborul păsării, zăludă.
Cine poate să audă
Fuga timpului pustiu?
O secundă pot să-ți fiu
Dacă tu mi-ești oră
Sunt un actor tăcut al vieții mele,
Dar prea ades în rolul secundar.
Îmi tatuez scenariile-n piele
Și un sufleur ascund sub inelar.
O lume ireală mă subjugă.
Un vis neîmplinit îmi dă
Cât a mers și a fost zglobiu nu mi-a păsat de ironiile ce se făceau pe seama mea și nici de aripa crem, o pată pe obrazul frumosului meu Trabi verde-prăzuliu, nu-mi păsa. N-aș spune că mă
Ai venit, Moș Nicolae, prin nămeții 'nalți și reci
În căsuța mea sărmană două clipe să-ți petreci.
Ghetele, chiar de sunt rupte, să știi că le-am curățat
Și am fost copil cuminte, de părinți am
Răzvan, Grasu' de la 2, nu era prietenul meu. Era mai mic decât mine cu un an sau doi, dar mai înalt cu vreo 20 de cm. Îi mai spuneam și Imensul. Kilograme nu știu câte avea, dar era trecut bine de
Era un sfârșit de noiembrie teribil de ploios.
Mă întorceam, târziu după miezul nopții, de la Hotel Sofitel, unde Bote avusese o nouă prezentare de modă, grandioasă și grandomănoasă, așa cum ne
Eram tânăr, frumos și credeam că viața din jur e creată numai pentru mine.
Între două comenzi, tranșări, flambări, flotări îmi făceam drum pe la Bogdan, barmanul și degustam din whisky-ul de
Prima mea mașină a fost un Trabant. Un verde - prăzuliu extraordinar. Îl cumpărasem din șpaga de chelner la Club Transilvania. Probabil din șpaga pe o săptămână. La început, era în '94, motorul
Lumina curgea, cu gloduri parcă, prin storurile puțin ridicate.
Praful de pe mobila veche căpăta în lumină o aură de noblețe.
Amintindu-și de trecerea unui camion pe stradă, un pahar de cristal
Dumnezeu se cam pilise.
Venise la casa de la țară, fiind ziua a șaptea, Marți, că la el nu e ca la noi, la recreere.
Și-apoi, în timpul liber omul face ce-i place, fie el și Dumnezeu.
Se
Era spre dimineață, dar noaptea mea nu se sfârșise, încă.
În barul aproape pustiu încălzeam în mâini al nu știu câtelea pahar cu
coniac. Nu știu ce-mi venise. De obicei beau whisky. Coniac rar.
Era spre seară, iar eu mă revărsam necontenit în mine, din afară parcă, înțelegând dintr-odată ceea ce nicicând nu reușisem și chiar renunțasem să mai caut a înțelege, sătul, chiar cu lehamite-mi
Vera se dezmeticise la câteva minute după ce Remus intrase în baie. În tot acest timp rămăsese inertă pe podea și ar fi vrut să nu se mai scoale niciodată, să moară și să nu mai știe nimic din tot
Dezmeticit oarecum de semnătura din josul scrisorii și înțelegând că nu este vorba nicidecum de fosta lui soție, Remus și-a privit lung și cu ochi de bărbat de astă dată, secretara.
A fost
Pe plaja gri, sălbatică, pustie
De trenuri deraiate invadată
Se prind meduze roșii dintr-odată
În hore de opincă și de ie.
Doi cai desculți desfrâului dau chiot.
S-au înțărcat de mult de
Suntem datori prea mult acestei nații
Și celor ce-au făcut-o din suspin.
Ei s-au luptat în vremuri, ca bărbații,
Noi numai cu paharele de vin.
Străbunii s-au căznit aici să țină
Dunărea și
Vera îi era foarte recunoscătoare patronului și se dedicase firmei trup și suflet. Pentru Remus avea o admirație dusă până aproape de idolatrie și cine știe dacă în adâncul sufletului ei nu exista
Să fi fost în urmă cu vreo doisprezece ani, când Remus Vodeanu, patronul unei firme prospere, sărbătorea împlinirea unei jumătăți de secol de viață. Mă rog, este o alăturare de cuvinte nu tocmai
Copilului sigur îi reveniseră în mintea obosită imagini rupte din trecut, unele suprapunându-se peste cele foarte recente, moșneagul fiind în gândurile lui un mare semn de întrebare.
În cele din
VP