putred
cu un strigăt frânt înserarea se lasă peste umbre de oameni în praful drumului fluturi negri amestecă urme de pași târzii nimic nu e prea sus și nici prea jos nimic numai absența unei bătăi de
VPviorel ploesteanuacolo, în alb
și mă uitam la tine cum rece te cuprindeau zăpezile cu tristețe cum veștede amintirile se depărtau lăsând urme mute în albul insensibil din care nu va crește niciodată nimic și atunci un corb
VPviorel ploesteanuse scutură țărână din gene
răsfirăm pe drum umbre de gând o negură devreme ne cuprinde mirați spunem cuvântului fugi cu priviri aburite de teamă când munții își trosnesc oasele-brad se lasă frigul în case și de
VPviorel ploesteanuse moare cuminte în dublin
sunt petece lipsă pe trupul imens bătrâna irlandă se-ntunecă în verdele mării alunecă să-și plângă amarul uitatului james sub norul de pâslă butoaiele plâng ascultă cum
VPviorel ploesteanudestul
deschideți-vă gura larg trebuie s-o înghițiți și p-asta după atâta minciună și ură ce mai contează o lingură de cianură deschideți-vă larg privirile obtuze săgeata e demult slobozită din
VPviorel ploesteanulupanar
în primăvara aceea florile crescuseră invers înfipte în carnea pământului ca niște căpușe ale fricii sugând din măduva adâncă viață nenăscută în timp ce rădăcinile lungi gâdilau pe burtă
VPviorel ploesteanuabia murim
murim atunci când omorâm un gând și când plecăm din noi târâș murim și nu mai știm să respirăm mirări prea conectați la oxigen prea strânși într-un pantof al nimănui c-un vis tumefiat
VPviorel ploesteanuîn zori
orașul trăiește un vis mort într-o noapte sfâșiată de mărăcini în care fiare sălbatice uită de pradă și uită de sine luând chip de om prea ceață ne este orașului mort visul și nimic nu urlă
VPviorel ploesteanuși numele tău
cad gânduri nedumicate din mine ca o floare de cireș târzie o cădere împăcată și blândă îmi este viața toată ce vine pentru că este în firea lucrurilor și eu nu mai am putere și nici curaj nu
VPviorel ploesteanuzădărnicie
pentru ce, omule, te zbați ca un nebun să ajungi în vârful muntelui înălțat de oasele altora ca tine? în zadar te apropii cu trupul de cer, pentru că numai visul îl poate atinge puterea
VPviorel ploesteanuîn echilibru pe marginea nopții
îmbătat de noapte am împușcat o stea priveam mulțumit cum i se stinge lumina în timp ce oamenii îmi aplaudau îndemânarea sub pleoape obosite îmi ascundeam mândria în pustiu o hienă își urlă
VPviorel ploesteanuDe sub cenușă
Pe drumuri prăfuite, un negru armăsar Își spumegă mânia, purtând în coamă timpuri. În urma lui biserici cu 'nalte cruci răsar... În fața lui, spasmodic, se prăbușesc olimpuri. Călare-necălare
VPviorel ploesteanuZbor născocit
Se-ntunecă pământul a mirare... Dinspre apus, decapitați, revin cocori, Cu arma ucigașă prinsă-n subțiori. Căzute picături de negru soare. Nimic din zborul lor nu mi se pare Lumesc, de
VPviorel ploesteanuoameni ruine pe timp
să mă cațăr pe umerii aplecați ai timpului fără milă să-mi înfig unghiile în carnea lui cu dinți de lup tânăr să-i sfâșii pielea arsă de vânt să-l privesc adânc în ochii mirați fără un
VPviorel ploesteanuîn mine cresc alți oameni
în jurul lumii sunt eu ca o coajă de măr îmbrac pământul iubire de voi îmi e carnea dulce oasele străbunilor îmi sunt sâmburi iar eu am grijă de ei ca de mine ca de tine îmi pasă ca de
VPviorel ploesteanuMiroase-a malț în Dublin
E un artist sărman pe Liffey, râul ce curge-n Dublin, amintind de James; el își trăiește viața prea intens, amestecând pictura cu desfrâul. Își dăruiește arta, nu o vinde; nici n-ar putea, i-e
VPviorel ploesteanuîn Temple Bar vin zorii
e vineri seara Martin, bătrânul vopsitor, în Temple Bar închină ca orice muritor el duce-n spate vise ascunse în culori în față-i stă un Guinness cu-o spumă de fiori un ultim job mai are e
VPviorel ploesteanuLemon slice
Mă cuprinde-n brațe noaptea Lumilor de mult apuse Și mă trece poarta-a șaptea, A cuvintelor nespuse. Ce de aur! Ce lumină Se-nfășoară-n zori pe trupuri De copile fără vină Ce tresaltă lin din
VPviorel ploesteanupraf
ne calcă destinul în copite de țap cu foc în privire ne apasă pe cap pe degete slabe ce viața apucă dar fără putere la gură s-o ducă ne sfâșie dorul cu ciocul de aur ne scurmă în carne cu
VPviorel ploesteanuMor stele
Ne moare lumea! Oameni fără vină Sătui de cer Sătui de prea-lumină Se duc să ceară pâine Sau să moară Prea înrobiți în azi Sătui de mâine Vor drumul Înapoi Să îl măsoare Cu pașii mici Cu
VPviorel ploesteanuPovara cenușei
Foc Viu Omul Numără Vetrele arse Uitate la răscruci de vânt Sub cenușa-mpietrită zace nedeslușit Secretul vieților care au fost, sunt și poate nu vor mai fi în veci Dar cui îi pasă de
VPviorel ploesteanuInstinctual
Fii Iar Bunul Ori vei fi Numărul lipsă Al cercului făcut de om Crucea înfiptă în mormântul tatălui tău Cuvântul nerostit, nu din neștiință, ci din teama de a nu greși Ipu este omul care a
VPviorel ploesteanuUnui poet fără... poezie
A fost odată un zevzec... Nebun din cale-afară, Deși nu are capul sec În el urgiile se-ntrec Să-l facă de ocară. Se crede cel mai scriitor Din ceea uniune Și urlă-ntr-una la popor Să-l facă
VPviorel ploesteanuVânzătoarea de ziare de pe Thomas Street
Ciara, bătrâna ce vinde ziare tușește ușor, își aprinde-o țigare în noaptea adâncă, bătrâna senină așteaptă lumina s-aducă lumină e Dublinul rece și strada pustie în fum de țigară ea pare-o
VPviorel ploesteanu