viorel ploesteanu

Totuși, acest copil are tendința de a deveni un personaj al acestei cărți, dacă nu chiar personajul acestei cărți, așa că bine ar fi să-i aflăm și numele, bineînțeles dacă are un astfel de nume.

„Doamne, că prost mai sunt, își spuse Stănică închizând ușa. Nu m-am învățat minte, așa-mi trebuie, dar, pe de altă parte, dacă e să fie turbat, nu mai contează de câte ori mă mușcă.” Ajungând el

Să fi fost în urmă cu vreo doisprezece ani, când Remus Vodeanu, patronul unei firme prospere, sărbătorea împlinirea unei jumătăți de secol de viață. Mă rog, este o alăturare de cuvinte nu tocmai

Vera se dezmeticise la câteva minute după ce Remus intrase în baie. În tot acest timp rămăsese inertă pe podea și ar fi vrut să nu se mai scoale niciodată, să moară și să nu mai știe nimic din tot

Vera îi era foarte recunoscătoare patronului și se dedicase firmei trup și suflet. Pentru Remus avea o admirație dusă până aproape de idolatrie și cine știe dacă în adâncul sufletului ei nu exista

Copilul și câinele se plimbaseră toată ziua prin oraș, bucurându-se de viață și sărbătorind prin strigăte vesele proaspăta lor prietenie. Se înserase, așa că se-ntorseseră „acasă”, adică în

Dezmeticit oarecum de semnătura din josul scrisorii și înțelegând că nu este vorba nicidecum de fosta lui soție, Remus și-a privit lung și cu ochi de bărbat de astă dată, secretara. A fost

Urlând, a trântit sacoșele de ciment (de data asta borcanul cu zacuscă n-a mai scăpat!) și a tăbărât cu picioarele pe bietul animal, care, având de ales între loviturile îndârjite ale omului și

În acest timp, pe strada Știrbey Vodă, un om al străzii era lovit de o mașină în care erau mai mulți tineri. Văzând că e un simplu vagabond, aceștia fugiseră de la locul accidentului. Un echipaj al

Bătrânul, al cărui sânge salvase viața copilului bătut cu bestialitate, părăsise spitalul, nu împins de la spate de brancardieri, ci condus până în stradă de către doctorul Streașină. Îi făcuseră

și mă uitam la tine cum rece te cuprindeau zăpezile cu tristețe cum veștede amintirile se depărtau lăsând urme mute în albul insensibil din care nu va crește niciodată nimic și atunci un corb

Cât a mers și a fost zglobiu nu mi-a păsat de ironiile ce se făceau pe seama mea și nici de aripa crem, o pată pe obrazul frumosului meu Trabi verde-prăzuliu, nu-mi păsa. N-aș spune că mă

Pe copil îl trezise sforăitul lui Șchiortu. A dat ușor la o parte ramurile boschetului, care închipuiau ușa dormitorului de vară și s-a dus la izvorul lui Eminescu să se spele pe față. Înviorat,

Eram tânăr, frumos și credeam că viața din jur e creată numai pentru mine. Între două comenzi, tranșări, flambări, flotări îmi făceam drum pe la Bogdan, barmanul și degustam din whisky-ul de