urme-neurme; pași-nepași; drum-nedrum; om

Am găsit pe un drum neumblat urmele pașilor mei, fără ca eu să fi trecut pe acolo vreodată. Cine să-mi fi dus viața pe un drum care nu există, iar eu de ce îmi caut urme pe care nu le-am lăsat niciodată? Deschizătorii de drumuri sunt îngropați de-a lungul acestora, iar călătorii anonimi își leagă caii de crucile lor, adăpându-i cu apă izvorâtă din sângele lor, apărându-se de soare la umbra arborilor stufoși cu rădăcinile adânc înfipte în oasele lor și nimănui nu-i pasă de urmele lăsate în pământ înainte de a exista acest drum, pentru că, de oriunde ar veni, oamenii spun că drumurile duc întotdeauna „încolo” și că merg odată cu ei, niciodată nu vin înspre ei, de parcă omul, atomul atât de neînsemnat în fața TIMPULUI, ar umple viața cu nimicnicia lui și nu viața l-ar umple pe el prin toate buzunarele sufletului cu taine pe care nu le poate înțelege, dar el, omul, această ființă egoistă și auto-suficientă, nu acceptă lucrurile pe care nu le poate înțelege, negându-le existența, pe el însuși negându-se, pentru că nimeni nu poate înțelege natura umană, iar cei care încearcă să o facă sunt nebuni și cine să-i ia în seamă pe artiști?