Pacientul american

De mult nu mai avusese doctorul Streașină un serviciu de gardă atât de liniștit. Numai o comă alcoolică, deci timp berechet să se gândească la viața lui. Se cam săturase. Îl bătea gândul să se retragă undeva, departe de spital și de nebunia capitalei. Prietenul lui, Remus, în afară de identitate nu-și mai recăpătase nimic. Își pierduse bunurile, pentru arhitectură nu mai avea nicio tragere de inimă și nici chef de viață nu prea mai avea. Zilele trecute venise acasă seara târziu și era dărâmat, nu atât de oboseală cât de năruirea speranțelor pe cre le avusese. Găsise casa Verei, însă fără niciun folos. Aflase de la vecina de la demisol, o bătrână de vreo sută de ani (pe unii oameni îi uită până și moartea), că Vera rămăsese gravidă și fugise undeva la țară să nască, de rușine, numai că murise la naștere, iar copilul fusese crescut de bunică până la 4-5 ani, când murise și ea. Pe copil își amintea că îl chema Romulus și îl luaseră la orfelinat. Altceva nu mai știa bătrâna. Îl căutaseră la orfelinatele din București și tot ce aflaseră era că fugise de câteva ori, ultima dată acum vreo doi ani și de atunci nu mai apăruse pe nicăieri. Poate că îl vânduseră pentru organe. Doctorul se temea să nu înebunească iarăși arhitectul, lovitura primită fiind greu de suportat. L-a smuls din gânduri o asistentă, care îi anunța două cazuri extrem de grave. Ar fi fost prea frumos să scape numai cu coma alcoolică. Ce avem aici? Un american cu preinfarct. L-a stabilizat personalul de pe salvare, dar au sunat de la ambasada lor, de unde naibii or fi aflat așa de repede, să-i acordăm toată atenția. Așa, bine. Cu fata ce e? Au luat-o din stradă când veneau cu americanul. Tocmai își tăiase venele. O curvă nenorocită. Este un copil, voi nu vedeți? Ea este prioritatea noastră. I-ați făcut analizele? Ce grupă are? 01 Negativ. Iar avem puțin sânge. Doamne, ce blestem o mai fi? Cum să-i salvăm pe nenorociții ăștia, când noi nici sânge nu avem? Deodată chipul i se lumină. Remus putea ajunge la spital în zece minute. Remus, bătrâne, dormi? Abia adormisem, dar nu contează. Vino repede la spital. Am nevoie de sângele tău. Poți să-l iei pe tot. Ei, lasă, că nu-mi trebuie așa mult. E o urgență. Ia un taxi și vino cât de repede poți. Fata era în continuare inconștientă, însă americanul își revenise. Ar fi vrut să plece, dar asistenta i-a spus că nici gând de așa ceva. Oricum va trebui să-l vadă și domnul doctor, dar sigur rămâne cel puțin o zi în spital. Acum au o urgență cu o copilă care își tăiase venele. Să mai aștepte și el puțin, că nu dau turcii. La această remarcă a femeii s-a auzit o înjurătură în engleză în spatele ei. Te dau afară, ticăloaso! Auzi, afară te dau. Să vină directorul spitalului. Ticăloși incompetenți ce sunteți! Să vină toți doctorii aici. Acum. Asistenta, speriată, credea că are de-a face cu vreun ministru, cel puțin. Dacă n-ar fi știut că e negru, ar fi putut crede că e însuși președintele Americii. A fugit repede să-l cheme pe doctorul de gardă, însă a dat nas în nas cu el. Auzise răcnetele și venise să vadă ce s-a întâmplat. Ce e, frate, aici? Ați înebunit? E spital de nebuni? Sunt ambasadorul SUA la București, se prezentă cel care urlase până atunci. De ce nu vă ocupați de acest pacient? Vă dau afară pe toți, auzi doctore? Pe toți. Dai afară pe mă-ta. Nu ai nicio autoritate să intri în acest salon. Ieși dracului afară! Ce, vă credeți stăpânii lumii? Credeți că sunteți în lumea a treia? Și nici acolo nu aveți dreptul să vă comportați ca niște stăpâni de sclavi. Așteaptă-mă afară. Am să-ți aduc la cunoștință starea de sănptate a pacientului american după ce îmi fac treaba de doctor, dar numai dacă mă rogi frumos, altminteri va trebui să soliciți în scris acest lucru la conducerea spitalului. Acum ieși. Avem o urgență. Ambasadorul fierbea de mânie, însă nu putea articula niciun cuvânt, atât de mare i se părea afrontul. Când și-a revenit, doctorul deja plecase la urgența lui. A început să dea telefoane la toți miniștrii români să reclame cazul. Remus ajunsese la timp pentru a salva viața nefericitei copile. Și sângele pe care-l avea spitalul din grupa 01 Negativ, tot de la el era. Venea regulat să doneze de când aflase de la Grigore Streașină că se moare deseori din cauza lipsei acestui tip de sânge. Acum îl aștepta pe doctor să meargă împreună acasă. Spitalul se umpluse de politicieni și Remus a devenit atent când a observat că toată atenția îi este acordată ambasadorului american. I se făcu silă când văzu cum îi certa americanul, iar miniștrii noștri nu știau cum să fie mai umili și să-l mulțumească pe ambasador. Se enervă de-a binelea când înțelese că obiectul scandalului era doctorul Streașină, iar miniștrii deja îl dăduseră afară, pe când unii chiar promiteau că îl vor băga la închisoare. Aici parcă și ambasadorul s-a mai înmuiat un pic. Nu făcea bine imaginii SUA. În acel moment își făcu apariția doctorul, îmbrăcat de stradă, gata de plecare. Aflase de prezența politicienilor și s-a dus direct la ambasador. Doriți să aflați ceva în legătură cu starea pacientului cetățean al SUA? Voi afla, dar nu de la dumneata. Dumneata nu mai ești doctor în acest spital, impertinentule. Întâi de toate, nu vă permit să-mi vorbiți așa în țara mea și în spitalul meu. Aveți grijă, că nu sunt șoferul dumneavoastră. Apoi, cum îți permiți dumneata să-mi spui că nu mai sunt doctor aici? Ești dat afară, domnule, așa să știi, s-a rățoit unul dintre miniștri. Și mai mult ca sigur ai să mergi la închisoare, adăugă un altul. Așa? Dar voi cine pizda mamelor voastre sunteți, mă, de mă amenințați pe mine? Ticălosul! Luați-l! Arestați-l! Dați-l afară! urlau miniștrii scoși din minți. Circul ridicase în picioare tot spitalul. Veneau de pe etaje doctorii, asistentele, pacienții de la terapie intensivă cu perfuziile în vene și măștile de oxigen pe față. Bineînțeles că apăruseră și vreo două televiziuni. Mai văzuseră oamenii circ cu politicieni la TV, dar pe viu era ceva ce nu trebuia ratat. Unii mai înțelegeau engleză, alții se enervau numai când le vedeau fețele, dar toți erau de partea doctorului, deși nu știau ce se întâmplase și îi huiduiau pe politicieni. Apăruse și un echipaj al poliției care a primit ordin să-l aresteze pe doctorul Streașină și să-l ducă la secție. Ar fi și făcut-o, probabil, dacă nu apărea ministrul sănătății, care, inspirat, a calmat spiritele. Domnilor colegi, veniți în parohia mea așa, pe neanunțate? Păi, se poate? Pregăteam și eu o gustărică, niște aperitive... Oh, excelență, ce plăcere să vă revăd! Omagiile mele! Ambasadorul părea fericit că lucrurile se mai calmaseră. Domnule ministru, a fost un incident aici cu unul dintre doctorii dumneavoastră, dar am impresia că s-a dat prea mare amploare evenimentului. Da? Cu cine, domnule? Aa, Grigore! exlamă ministrul, văzându-l pe doctorul Streașină. Ce bine îmi pare să te văd! Vino să te pup. Ce naibii, mă, Grigore, n-ai mai trecut pe la mine? Se cunoșteau din facultate, însă după anii studenției dacă se mai văzuseră de două ori și asta înainte de a deveni ministru. Văzând ce întorsătură au luat lucrurile, ceilalți miniștri și-au amintit că au treburi importante de rezolvat, toate în afara Bucureștilor. Atunci și-a făcut apariția și David O'Neil, pacientul american. Domnule ambasador, domnule ministru, îmi pare rău că din cauza mea s-a iscat acest scandal, dar nu vă faceți griji. Am fost tratat cum se cuvinte, iar doctorul Streașină a procedat corect considerând celălalt caz ca fiind mai important. La mine a fost numai un fleac. Vedeți, domnilor, interveni ministrul, că a fost o furtună într-un pahar cu whisky! Apropos, excelență, nu ați dori să luăm ceaiul împreună? Îl putem stropi cu ceva fin. Vai, domnule ministru, atât de dimineață? De fapt, eu vin de la un coctail și nu am apucat să dorm, așadar la mine e încă seară. Aveți dreptate. Nici eu nu am dormit. Credeți că l-am putea stropi cu un cognac? Desigur. Am un Remy Martin extra old. L-am primit de la un membru al Academiei Franceze când i s-a acordat titlul de membru de onoare al Academiei noastre. Încântător. Oamenii politici au părăsit la braț spitalul, pacienții rămânând cu problemele lor de sănătate, iar Remus cu o uimire pe chip mare cât Palatul Parlamentului. Nu-și putea lua ochii de la pacientul american.