viorel ploesteanu

Ce lume nebună! Ce timpuri cretine! Acest ansamblu al lumii și al timpului actual, firesc dealtfel, conduce ireversibil miliarde de destine, individual însă, către aceleași idealuri: bunăstare și

Îmi bătea la geam trecutul Măsurat, ca un ceasornic. Eu schimbasem așternutul Să-l primesc în casă, dornic. Îi deschid, el se codește, Mai ceva ca o fecioară, Dar dorința biruiește De a

Am mai rămas sărac de un amic, Pe lângă alte multe sărăcii. S-a scuturat cu frunzele din vii, Nu a murit, dar traiul lui e mic, Că pare-un mort ce umblă printre vii Și nu e zi în care să nu

Cred că mi se umflase creierul. Ce mi-o fi venit, naiba știe, să mă apuc la discuții cu individul, om cult, cu pregătire temeinică în toate disciplinele, cu sute, ce zic eu, mii de cărți citite

am visat într-o noapte cerul nostru era un fagure de miere galben și dulce numai bun de pus în ceai au urmat vise care lăsau goluri în fagure cuvintele au devenit cleioase de ceară aripile

Cine sunt eu? Mi-am pus târziu această întrebare, nu știu de ce, că, normal ar fi fost să o fac întâia dată după ce am învățat să vorbesc, dar, prins cu alte milioane de treburi, am preferat să nu

Mă rece pătrunde un vânt între oase. Mă taie în carne, adânc, fără milă. Din sânge veninul îmi scoate, cu silă Și unge alene tăișul de coase. Se-albastră întunecă ziua-n mirarea Copacilor

Încă de când a apărut pe pământ, omul se găsește într-o perpetuuă stare de așteptare. De multe ori nici măcar nu știe prea bine ce ar trebui să aștepte, dar, în virtutea celor constatate de-a

Fusese o zi tare plictisitoare! Cu toate acestea, somnul mă prinsese abia la vreo trei ceasuri după miezul nopții. Ce dulce este starea dintre conștientizare și uitare de sine! Păcat numai, că

Peste sat coboară norii Și miroase-a foc de sobă. De sub noaptea ca o robă Se zgâiesc la case zorii. Ne-au murit de mult cocorii Cum și visele muriră. Peste câmpul alb se-nșiră Puncte

Stejarul bătrân își înalță coroana Pe dealul tocit, în a vântului cale. În crengile dese-i doinește a jale Și-i numără frunza, smulgându-i-o, toamna. Ne plouă amarnic, ne plouă de

sunt omul vieții mele și spun la fiecare om întâlnit pe stradă mă cheamă Sărbătoare fragmente rup din suflet să nu ai nicio teamă le dăruiesc pe-un zâmbet Duminică mă cheamă nu vreau să

însingurat flămând de amintire mă joc cu clipele și le fac noduri adânc mă dor picioarele de poduri din pânza de păianjen mă deșire un cântec de beție-n dezacorduri și ploaia să îmi ude în

Am mai păstrat din vechiul sat Un colț de amintire care Îmi stă ascuns prin buzunare Într-o poveste-nfășurat. E o poveste cu bunici, Iar eu copil mirat de 'naltul Zăpezilor ce-acopăr

Se nasc în noi cascadele iubirii. Din vârf de munte se aruncă-n hăul Unde se luptă binele cu răul Să spargă ochiul vid al omenirii. Mor diminețile târziu pe Marte. Doi ultimi albatroși își

Îmi iau în mâini gândul și-l fac Bulgăre, cu el să arunc În mintea-mi necoaptă, de prunc, Să știu, când voi crește, să tac. Vor râde copiii desculți Cu ochii, de lacrimă seci, Când tu,

Cu vântul îmi pleacă un gând, răstignitul, Să-ți spună că-n mine iubirea-i pe cruce. Atâtea obsesii se zbat s-o apuce De pletele albe e prins infinitul. Străpunge-l în talpă cu lancea; se

Am închis cartea într-un arc de cerc, pocnetul sec trezind cuvintele la viață, le-a aruncat, curcubeu neașteptat, deasupra lumii mele dându-i culoare, că prea mult îmi fuseseră arse câmpiile

de-am să vă cer iubire voi să îmi dați pământ că nu îmi stă în fire n-am fost și nici nu sunt o ușă către lume bătută trist de vânt iar viața niciodată n-am să v-o dau în dar că viața mea e

adânc mă lovește în suflet pustiul a liniște aspră de stârv și mănânc absent din merindea uitată-n sicriul căzutelor umbre în somnul adânc deșert îmi e ochiul

Eram în ultimul an de liceu și viața mi se părea un continuu răsărit de soare. Nu știu de unde atâta bucurie pentru că aveam puține șanse să ratez cariera pe care cu osârdie mi-o pregătiseră