Victor Potra

Comurile de la Atelier nu sunt vizibile decât din pagina autorului comentat sau a comentatorului, ceea ce stopează orice posibilă emulație. Ele trebuie să fie vizibile unitar, în totalitatea lor, așa cum sunt vizibile comurile la textele normale.
Cred că a nu introduce comurile in fluxul normal, are probabil în spate o decizie cântărită și niște argumente. Nu e cazul să mai luam în discuție această decizie, e un proces de durată, și până la urmă nenecesar. Există 2 soluții simple.
Prima, care nu presupune modificări structurale ale site-ului, ar fi următoarea: comurile referitoare la Atelier să fie introduse în fluxul normal de comuri, dar cu mentiunea vizibilă \"Atelier\". Astfel, cei interesati doar de textele de peste un anumit nivel, vor putea ignora acele comuri, și nu se mai pune problema \"poluarii\", ci doar a unui acces suplimentar.
A doua, care presupune ceva schimbări tehnice, ar fi să existe o fereastră separată pentru fluxul comurilor din atelier, afișată fie când intri în secțiunea Atelier. Acum există textele cele mai noi cu comentarii, dar ar fi util să existe și acolo posibilitatea de istoric (următoarele 50 etc..) Oricum, dacă se alege varianta separării totale a comurilor din Atelier, așa cum ste acum, eu pledez pentru implementarea măcar a unei structuri echivalente celei pentru texte normale, cu facilitățile aferente.
In fine, mi-e greu să dau mai multe sugestii fără a cunoaște structura bazei de date din spate, pentru că este posibil ca anumite cereri ale noastre, aparent simple, să presupună modificari majore în arhitectura site-ului.
Pe de altă parte, l-aș invita și pe domnul Paul Bogdan să intervină în discuția noastră, cu un sfat sau cu informații despre ce se poate și ce nu se poate...

Alberto, când ai impresia că știi foarte bine anumite lucruri, atunci ai tendința să le uiți, cu grație... Mă uit cu ochii larg deschiși pe stradă, în jurul meu, de cel puțin două ori pe săptămână îmi impun să iau transportul în comun, să nu mă trezesc închis în imaginea mea despre lumea reală... Vorbesc cu țigăncile la supermarket, să-mi dea mie locul în față, că mă grăbesc, și urmează un spectacol, crede-mă, mă târguiesc pentru flori și roșii, de plăcere sau din principiu, fac o grămadă de tâmpenii, doar pentru a nu pierde contactul cu viața, pentru a evita turnul de fildeș...
Și vine Alberto, stimați spectatori, și-mi spune, mă trage de mânecă: \"moșule, ai uitat lecția număru\' unu, vezi că te transformi în Gepetto, și Pinocchio e trademark deja...\"
Da, Alberto, mulțumesc pentru baliză, în îndrăgostirea de personaje așteaptă naufragii...

Să mă prezint, Victor Potra, iubitor de provocări și de prieteni noi, dragă Adrian. Spuneam doar că ai lăsat destul material în urmă pentru o schiță a la Caragiale... Cât despre domnul Cernătescu... chiar mă mânăncă degetele... Doamne ferește, nu era nici o umflare de mușchi, doar un zâmbet, spune tu, cu umorul tău, n-ar fi nostim să te regăsești cu tot cu messer Radu și cu Firică pe post de Nebun cu zurgălai, pe care dl. Cernătescu îl trimite princiar să se bată pe ciolane cu dulăii curții, tu înțeleptul itinerant, în vizită la Zamolxe, cu dl. Cernătescu, ca prim preot, tu eventual scobindu-te în nas, și întrebând: \"Îîî, nu-i cam gol zeul vostru?\"... După care urmează o succesiune de vrăji, dl. Cernătescu îți ia toiagul și ți-l transformă în șarpe, tu, plin de \"spleen\", îl transformi într-o scobitoare pe care începi să o folosești plictisit pentru unghii, întrebând \"Îîî, noi mai dezbatem ceva astăzi?\", după care ....
Adică, mesajul este: o scriere cu tine ca personaj nu este numai posibilă, cât și savuroasă, de la agonici pâna la doctoranzii colegi de pe unde ești acum...
Când o-i termina-o, ți-o pun pe email, să te râzi singur, na!

Preacinstite Ser Adrian, cu nețărmurită jale-ți întâmpinăm mânia, căci, iată, mâna noastră grea, ridicată asupra trecuților potrivnici, te-a dus spre a ne bănui de necurate gânduri de trădare... Ci voiam doară, una dintre numeroasele turle cu care avem a ne împodobi castelul, să o dedicăm măriei tale, așa cum Menelau dedica pe vremuri, taurul jertfit, dragului său Agamemnon... Ci pentru că iscoditoare minte ai, spunem dintru început, că nici gând la noi să ne gândim la vreun proclet, cum ar fi Dandanache Agamemnon, cel știut a fi răsuflătoriu în spiritul românesc... Ci mai degrabă să gândești la dedicația noastră, ca la un miezu\' de recunoaștere peste țări, cum ar fi scris de pildă Nicolaus Olahus către învățatul Erasmus din Rotterdam...
Cât despre mânușa ce-ai trimis, cum că turnir cu numele vostru n-om face, prietenos ți-o înturnăm, rugându-te deciu\' să renunți la zădărnicia înfățoșării de sabie, căci spiritul cavaleresc ne cere să-ți amintim că din izvoada voastră cu messer Radu Cernătescu, multe am învățat, și dacă tot aduseși cuvântul înspre aste ape, atunci fie-ne iertat de-om spune că de o scurtă farsă comică, de plimbat prin târguri, anume \"Învățații\", tot am adunat...
Ci tare-ți mulțiumescu pentru vorba bună, ci acu ne iartă, către dicționar fugim, să învățăm din preaplinul domniei tale, căci războiul păzește pacea, și mult mai este până să-nțelegem măcar jumate din ce vorbiră-ți cu messer Radu.
La buna cetire...

Alberto, este, cred, de notorietate deja, că ești unul dintre autorii mei preferați... Așa că, probabil, apelul tău poate părea ca o pledoarie pro domo, celor cărora te-ai adresat. Amândoi știm că nu e cazul, dat fiind că fericita noastră întâlnire a avut loc strict pe agonia - începând cu o cerere de buletin, remember? :)) Pe de altă parte, mulțumindu-ți pentru aprecieri, doresc să fiu riguros până la pedanterie, și să-mi exprim respectul pentru orice decizie ar urma sugestiei tale. De la un anumit nivel de acces în sus, nu mai este atât de important talentul, cât politica editorială și coerența organizațională a site-ului, lucruri pe care eu le înțeleg foarte bine, de aceea privesc problema cu relativă detașare.
Oricum, cele mai valoroase sunt aprecierile tale, mulțumesc încă o dată.

Domnule Iliescu, eu am făcut ceea ce am promis, un prim comentariu, elaborat, la sectiunea atelier, genul proză. Îl puteți vedea din pagina mea. Săptămâna viitoare, va mai urma unul, și tot așa. Aștept un angajament similar, cel puțin din partea dumneavoastră, altfel toată plângerea de mai sus e apă de ploaie.

Domnule Iliescu, am câteva observații de făcut.
Nu cred că pot fi acuzat ca aș ține partea editorilor, din multe motive, dar mai ales din cauză că marea majoritate a poeziilor mele sunt la atelier, și nu am primit observații care să mă ajute să-mi corectez handicapul în a scrie poezie. Pe de altă parte, nu am a face obiecții asupra prezenței lor acolo. Le-am recitit după un timp, și mie îmi sunt valoroase prin imaginea sau sentimentul pe care îl aveam în cap la momentul scrierii; din păcate, versurile în sine nu transmit unui terț mesajul, deci eșec. O primă cură a frustrării, pe care, repet, am încercat-o personal, este distanțarea față de text și încercarea de receptare din perspectiva unui cititor neutru. Greu de făcut, mai ales pentru cei tineri, cu sângele fierbinte, de încercat totuși...
În ce privește site-ul agonia, sunt aproape sigur că este vorba de suprasolicitare, nu de indiferență sau dispreț. Fără a intra în detalii, din experiența pe care o am cu dezvoltarea comunităților on-line, pot să vă spun că cu greu o asemenea inițiativă devine profitabilă, și aș putea să bag mâna în foc că munca de editor presupune voluntariatul... Mă rog, asta e bucătăria internă a agoniei, mă interesează mai puțin... Singurul editor care m-a șocat printr-o atitudine disprețuitoare atunci când am cerut explicit un sfat, a fost Madălina Nica... În fine, poate a crezut că făceam mișto...
În fine, a aștepta de la o autoritate, oricare ar fi aceea, chiar și proprietarul site-ului, să corecteze o lipsă care mai degrabă reflectă o nevoie și o responsabilitate a noastră, a prozatorilor (așa puneți implicit problema, nu?), nu mi se pare profitabil pentru nimeni...
Așadar, eu îmi asum public, atât cât sunt sigur că pot să duc: măcar o dată pe săptămână, am să aleg un text promițător, de proză, de la atelier, și am să încerc să-l sfătuiesc pe autor, cum mă pricep mai bine. Aceasta nu pentru a mă afirma ca autoritate, nu sunt una, nici nu am studii literare, dar sunt trăiri care pot fi împărtășite colocvial, pe un text concret, e uneori tot ce ai nevoie ca să faci un pas înainte.
Un text pe săptămână nu e mult. Aștept cu interes, să văd dacă își mai asumă cineva o asemenea sarcină, pentru domeniul prozei...

Eu, la rândul meu, admir completitudinea care îi permite Dualității Sale să pună la proțap problematicile solicitante de sinapse, out of gender, ca și cum acesta ar fi opțional.
Eternelele, pe de altă parte, sunt numai bune de luat într-un shaker de felul celui încercat aici, și de zăpăcit până iese adevărul din ele, anume că dorința de a înțelege/controla îmbolnăvește iubirea de parodontoză, ceea ce poate fi dezirabil pentru rotofeii cu pielea sensibilă, născuți gata obosiți, dar nerecomandat pofticioșilor care nu se satură, indiferent de vârstă, să simtă sângele cald, al vânatului de ființă, pe gâtlej...
Cu reverențe, al Vostru Risipitor endemic...

Adrian, ești mult prea delicios, ca să nu-ți împărtășesc câte ceva din ce urmează. Ce-ai văzut până aici nu e decât vârful aisbergului :) Oricum, poți fi liniștit, masculinitatea va fi până la urmă salvată, \"in extremis\", chiar dacă dragostea, ca sentiment, va fi izbită de toți pereții.
Aceasta e o piesă scurtă (40 min), în șase scene (mai am de scris patru). Ca să nu pară furt de idee (nu te suspectez pe tine de o asemenea lipsă de inteligență, dar am mai văzut de curând cazuri de justițiar ad-hoc, la o poezie a lui Cozan), mărturisesc de pe acum că piesa se termină într-un platou de televiziune, la o emisiune gen \"Iartă-mă\" :)))
Ca de obicei, intuiția ta mă uimește și umorul mă rânjește tot... :))
Mă gândesc serios să-ți dedic una dintre următoarele scrieri, să te văz atunci :))

... cred că în primul rând a pus-o pe mama să-i ia o înghețată, apoi i-a zis: \"No, mamă, o fo\' bine?\". \"O fost\" a zis ea, \"numa\' acu rogu-te să mă ierți, că am oarece treabă, să spăl, să calc, să facem lecții, să te țin în brațe, dar tu știi deja cum să te învârtejești în lume, dă mâna și să merem...\"
Esențiale în poem: \"mi-o spus\", virgulele din strofa a doua și lipsa virgulelor din strofa a treia. Mai mult nu spun, că desconspir tot.
Îmi place foarte mult cum mă lasă să mă joc, în ea, poezia ta, Ștefan, și mă refer și la anterioarele...

Elena stau de dimineață să mă gândesc - o fi de bine, o fi de rău ce zise Elena?... Cât sunt eu de \"șucar\" la nevoie, de data asta m-ai încuiat cu submarinul. Dacă nu e etanș, spune drăguțo mai explicit, inginerește, că uite-mă, sunt cu superglue-ul în mână... :)
Oricum, ești invitată și la următoarele scufundări, la recuperatori și după droguri... :))

O mică concluzie la șirul de comentarii de mai sus se impune...

A fost odată ca-n povești
A fost ca niciodată,
Din certuri mici și femeiești,
O proză înstelată.

Si era bună de citit
Si mândră-n toate cele,
Cum este netu-n asfințit
Si luna între stele.

Din umbra falnicilor biți
Ea pasul și-l îndreaptă,
Cu tactul dulce ce i-l știți
Ne aburește-n șoaptă.

Sunt Katy și-am venit pe mări
Să fiu cea ce străluce,
Pe literarele cărări
Ființa-mi vă seduce.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când eu la tine am să plâng
Să-mi înstelezi nesațul…

Și ar mai fi, dar mă doare... Firică, unde ești?!

Trimite-i dom\'le să citească Stephen Hawking, Scurtă Istorie a Timpului, și hai la o bere, că e clar că sunt cu zece ani în urmă apropo de progresele din fizică... :)
Apropo de CERN, în fața geamului meu vorbeau ieri doi drogați, în timp ce ascultau manele la telefon (reală, nu e poantă):
- Ai auzit, bă, de ăia cu gaura neagră?
- Da, dare-ar dracii în creierii lor de savanți! Ce dracu\' n-or sta liniștiți...
:)))

Sir Adrian Dumitru, mulțumesc pentru incursiunea în text. Câteva precizări:
Fără ca personajul să fie unul autobiografic, vă pot spune cu certitudine că acțiunea cu Audiul (condusul pe fereastră, cu picioarele pe volan) s-a întâmplat în realitate, cu tot cu macetă (viața bate filmul, nu?...), eram și eu în mașină, nu vă spun ce făceam, vă las să ghiciți :))
În ce privește virilitatea, eu propun o perspectivă credibilă, sper, anume că cel puțin până la o vârstă potența e foarte legată de psihic. Dacă dai de ceva care îți place foarte mult, și are legătură cu hormonii, sunt toate șansele ca acțiunile generatoare de plăcere să se petreacă over and over, again. Povestirea istoriei personale are spațiu foarte bine, în pauzele de „regrupare”.
În ce privește logica personajului, așa cum am spus, lupta este pentru păstrarea suspansului, care, iată, pentru dumneavoastră e semi-compromis, ați ghicit happy-endul devreme. Pe de altă parte m-am luptat foarte mult cu happy-endul ăsta, dacă să da sau nu, dar prea dădea în horror pe urmă… Oricum, happy-endul idilic poate fi răsturnat în următoarele povestiri, de altfel Gina o să crească, și o relație cu ea la 16 ani își păstrează tot potențialul scandalos, fără a mai fi însă monstruoasă… În definitiv și Alain Delon, în filmele târzii, avea numai puștoaice una și una! :))
În fine, despre literatura major-decisivă :) De ce nu ar citi tinerii români ceva cărți ușoare scrise de Victor Potra, în loc de Sandra Brown de exemplu? Sper că potențialul de tâmpire a cititorului, din scrierilor mele, este relativ mai mic… :) De la Rodica Oșog Brașoveanu încoace, genul numit generic „polițist” nu prea a mai produs autori notabili în România (sau poate ignor eu pe cineva, e posibil…)
În final vă mulțumesc pentru abordarea „cealaltă”, în care cititorul este dispus să renunțe la logica personajului pentru o incursiune cât mai surprinzătoare în epic. Echilibrează feedback-ul primit, și, venind de la o persoană care uzează de o logică riguroasă în scrierile sale, e o perspectivă cu atât mai valoroasă.

Irina, câteva precizări despre personajul care povestește.
E un personaj care ar trebui să revină pe parcursul a mai multe povestiri, precizându-se treptat.
La nivelul ipotezelor nu este inconsistent. Am să expun pe scurt coordonatele lui, așa cum mi le-am propus.
Este scriitor, a avut o tinerețe agitată, își caută subiectele în cele mai ciudate locuri cu putință, adesea în lumea interlopă sau underground. În povestirea de față, ajunge întâmplător în același cuib de curve în care a fost, \"pentru prima oara\", la prostituate. Intră, în căutare de povești, de subiecte. Pe de altă parte nu este un naiv, știe să interacționeze cu personajele dubioase, altfel nu ar fi acceptat în lumea lor.
Acum nouă ani era un puști, acum e un bărbat. E momentul să facă acum ce nu a avut curajul să facă cu nouă ani în urmă. Sunt de acord că ideea asta nu este susținută suficient în text. Pe de altă parte nici nu vreau să vând „poanta” înainte de vreme.
Câteva „hint”-uri sunt. A fost prima oara la curve acum 9 ani. De atunci nu a mai călcat în locul acela. Se poate deduce că a fost prima și ultima oară. Pe de altă parte, comportamentul tipic de băiat de cartier este să facă schimb de partenere, dacă e cu „pretinii”, să o dea într-o orgie, nu să se lipească toată noaptea de o puștoaică. În plus, dacă e scriitor, toată desfășurarea se vede altfel la sfârșit. Inclusiv capătă sens fraza de la început „discuție ratată cu niște prostituați gay”. Personajul e în căutare de subiecte, deci poziționarea e diferită.
Privind obiectiv însă, dat fiind că aproape toți cititorii au văzut această problemă, a inconsistenței logice a personajului, înseamnă că nu am pus suficiente cluuri logice astfel încât să răstorn la sfârșit percepția. Am să reflectez asupra problemei, pentru că, ți-am zis, nu vreau să pierd suspansul povestirii.
Rockerița de acum nouă ani, copila de azi, sunt și repere în evoluția personajului. E și o istorie condensată a lui, de la puști la bărbat. Am să încerc să o precizez mai bine prin câteva fraze cheie, în rememorare și în final. Și condiția de scriitor probabil că ar trebui precizată mai clar.
Mulțumesc încă o dată pentru observații, orice sugestii de acest tip îmi sunt foarte prețioase, într-o evoluție personală pe care am declarat-o „în marș” forțat. :))

Maria, Andrei, multumesc pentru aprecieri si incurajari. Am sa incerc sa scriu mai mult, sa vedem de unde fac rost de niste timp.

Irina, multumesc pentru punctarile asupra personajului. Am sa revin cu precizari intr-un com separat, mai tarziu, asupra acestuia, poate mai apar sugestii. Nu intamplator are acum un comportament diferit acum fata de intamplarea de acum noua ani, dar se pare ca diferenta nu e sustinuta epic, si atunci apare ca inconsistenta. Am sa revin.

Mulțumesc, pentru aprecieri și observații.
Ideea era să încerc ceva în stilul lui Raymond Chandler, în care povestitorul e și personaj, și se definește prin felul cum povestește. Deci un fel de Marlowe.
Este însă evident că personajul principal este inegal cu sine, de câteva ori, pe parcursul narațiunii. Textul mai trebuie periat. E o tehnică care îmi place, dar mai trebuie exersat.
Subiectul are o provocare în sine, e o lume unde puțini oameni normali ajung, ea totuși există, și ceea ce e mai grav e că înghite copii pe bandă rulantă. Desigur, nu e un subiect de ținut pe tavă la infinit, sau care să acopere, singur, orizontul unei scrieri mai largi.
Multumesc încă o dată pentru punctări, e tipul de interacțiune care poate impinge un autor înspre îmbunătățirea tehnicii literare.

Îmi place că atunci cand apar
\"un acordeon
un țambal
o umbră de dud
’nezeii ei de viață
băncuța din lemn și pă’ăruțu\"
am senzația de feedback invers, poezia se derulează de la început și curge în imagine dupa îmagine. La prima-prima lectură, parcurgeam cuminte, alb, vers după vers, așteptând să \"ceva\". Deși cumva mă așteptam, m-ai surpris cu cheia imaginilor, și brusc, primele versuri au devenit foarte vii, am și văzut în fața ochilor țăranul cu gât de bou, cum trage o dușcă zdravănă și i se scurge pe la colțurile gurii țuică amestecată cu salivă, pe cămașa deja îmbibată de sudoare, apoi lasă privirea în jos și se uită-n jur cu ochi tulburi, \"ce-o mai zice lumea?...\"

Treci din nou prin strofa de mijloc, deja cu alți ochi, și urmează a doua surpriză, în coadă are o trambulină, \"băncuța din lemn și pă’ăruțu\" care te aruncă fix între babe, ușor înghesuit și stând doar cu o bucă pe marginea negeluită, dar trăgând asiduu cu urechea.

\"dintre două babe
doar una e neviolată și tristă
cealaltă
râde cu ultimele rămășite
și chiuie\"
e una dintre cele mai condensate luări la mișto a societății românești de astăzi pe care am întâlnit-o. De la rural la televizoral.
Termini poezia cu gura ușor căscată, gata de râs, dar încă nu, pentru că mai e un feedback invers
„maică,
mai ia un gât
și spune-mi,
e de
mere?”
la care te întrebi ca prostul \"Cine ziceai?...\" Fuga înapoi în text, păi babele, desigur, și începi să râzi ca disperatul, faci (cei care pot) conexiunile în lung și-n lat, râzi de subiectul știrilor, de știri, de prezentatorii care spun serios povestea, de telespectatori, de societatea asta bolnavă în care baba violată e vedetă, și invidiată-n sat, de toată morga lor de oameni serioși de știu ei mai bine ce se cade să citim și ce nu...
Brava, maestre, mi-a plăcut și m-ai plimbat cum ai vrut prin context...

Foarte hotărât mulțumesc DDD pentru semnul tău. Mă crește să știu cum cade accentul printru alții, de-abia învăț să văd cum se vede din exterior totul, deci foarte hotărât, mulțumesc…

Iov sătul de zile, Nietzsche nebun, flămând de moarte.

Primi 150 de psalmi sunt de fapt o introducere pentru Psalmul necanonic, al 151-lea:
l. Mic eram între frații mei și tânăr în casa tatălui meu; pășteam oile tatălui meu.
2. Mâinile mele au făcut harpa și degetele mele au întocmit psaltirea.
3. Și cine va vesti Domnului meu? Însuși Domnul, Însuși va auzi.
4. El a trimis pe îngerul Lui și m-a luat de la oile tatălui meu și m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui.
5. Frații mei erau buni și mari și nu a binevoit întru dânșii Domnul.
6. Ieșit-am în întâmpinarea celui de alt neam și m-a blestemat cu idolii lui.
7. Iar eu, smulgându-i sabia, i-am tăiat capul și am ridicat ocara de pe fiii lui Israel.

Mai devreme sau mai târziu, un om bun la suflet îmi va tăia capul, și atunci am să pot să râd homeric, din gâtlej. Exerciții de a fi Celălalt, Adrian, intolerabila alteritate, negarea comuniunii, prin alternativă… când o să fiu ce mi-am propus, poate o să se scrie Psalmul 151 bis.