Vasile Munteanu

motiv pentru care s-a și spus că poveștile fascinante ar fi rareori în întregime adevărate; asta nu înseamnă că nu există și cazuri în care adevărul, dacă ar putea fi povestit cu forța trăirii (de atunci), nu ar fi cu mult mai copleșitor; poate că altceva ajută la cicatrizare: timpul.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

este evidentă (și reușită) amprenta barocă a constructului, care estetizează descriptivul și experimentalul cotidian; de asemenea, tehnica muzicală, alternându-se la fel de reușit lentul (emoționantul) cu fugato (imaginarul/ imaginativul), trimiterea fiind pertinentă.

dacă facem abstracție de micile "intemperii" de formulare (un exemplu, preambulul: ... începe... începe... începe...), ne aflăm în prezența unei mostre de virtuozitate atât instrumentale, cât și dirijorale.

e prea multă tehnică în textulețul acesta pentru a converti grafia în emoție; nu neg, posibil nici să nu fi urmărit (și) asta; dar e ca și cum ai dezlega un careu de "sudoku".

în plus, e cel puțin îngrijorătoare perspectiva ca un poet (sau toți!) să scrie un text de câte ori îi moare un prestator de servicii (tanti de la Nufărul, ospătarul din regia preferată, grataragiul de la grădina de vară, femeia de serviciu de la bloc, spălătoreasa de la internat etc).

noroc cu primăvara aia ("mi-a bătut primăvara-n geam...") care lasă loc de-ntors (deși cam înghesuială "sub pat"; nici olfactiv nu e prea ispititor, dacă se mai doarme, acolo au fost împinși papucii); cum ar veni: morții cu morții, viii cu viii (sau cu viile).


în fine, un semn că am citit.

spuneți dv, categoric: "Uneori nici măcar războiul nu schimbă nimic, ar trebui să vă fi dat seama de mult."


mărturisesc: pe de o parte, nu am o astfel de trăire directă (încă; posibil nici să nu experimentez așa ceva în timpul vieții); pe de altă parte - și v-aș ruga să nu mai spuneți cuiva - nici nu sunt atât de inteligent; dacă aș fi fost (cum a fost bunicul, de exemplu), "mi-aș fi dat seama de mult" că e posibil să fie adevărată zicala: "cea mai bună țară e aia în care trăiești bine"; dovada este faptul că vă scriu acestea din România; că îmi educ copiii în limba română; cu religia, da, am ceva probleme; măcar din simplul motiv că, după cum se spune, cea mai mare comunitate creștină e în Iad; pe de altă parte, recunosc, nici nu am o experiență-limită (cum a avut bunicul); războiul, urmat de foamete fiind astfel de evenimente în viața unui om; probabil printre puținele (dacă nu singurele) în care orice formă de etică este anulată.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

omul care postește și afișează o morgă exagerat tristă, dacă nu este ipocrit, ori e defect la stomac, ori la minte (nu mă întreba cine a zis-o, că nu îmi amintesc acum - mă îngrijorească asta, uit mai multe decât anul trecut :) ).


salut și eu trecerea ta în ființă.

cu toate că mă gândesc că, atâta timp cât poate fi controlată, nici o pasiune nu este pasiune cu adevărat; știți ce spunea M. Twain, că în Cuba există două statui ale lui Columb; capul lui Columb-copil și capul lui Columb-adult (cit. apx); alegoria dv îmi amintește de un film în care protagonistul (interpretat de Cooba Gooding Jr.), scafandru fiind, scapă cu viață dintr-un incident la mare adâncime cu un submarin rusesc parcă anume pentru a localiza un focos nuclear dezgropat de chiar volumul de apă dislocat de submarinul respectiv; pentru ca, ajuns la suprafață, în urma unui accident stupid, să-și piardă un picior, infirmitatea fiind prețul plătit pentru succes; și e nevoie de "a se (re)naște pe sine" pentru a putea reveni la un "nivel normal" al existenței (cel puțin profesional; sau al pasiunii, pentru că asta ne interesează pe noi); în fine, intenția nu era de a face cronica filmului respectiv, ci de a spune că povestitorii (a nu se confunda cu teoreticienii) marilor furtuni, descoperirilor cu adevărat importante sunt, de regulă, oameni pasionați mai mult de lectură și mai puțin "exploratori" ai uneia, ai vieții în general; desigur, avem nevoie și de povestitori; măcar din simplul motiv că protagoniștii rareori supraviețuiesc pentru a depăna propria versiune; probabil că, dacă tot am pomenit de M. Twain, povestea ar fi cu totul altfel, privită parcă prin ochii negresei din New York, căreia Luna de după război i se părea complet schimbată.


mulțumesc pentru lectură și semnul despre.

am terminat de lecturat cu senzația aceea pe care o ai în biserică vizavi de icoane: toate te privesc; singura diferență e că, aici, în toate apare chipul tatei; în comparație cu virtuțile căruia calitățile noastre par păcate.

"nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la" aceste întâmplări, nu simt revoltă împotriva odihnei; ci, de exemplu, împotriva impunerii de a ține capul sub pătură; cum ar veni a lăsa anotimpul respectiv să îți lipsească din viață; o "stingere" pe care nu ți-o dai singur; cauză din care "trezirea" este cel puțin la fel de nedorită; dar implacabilă; astfel că, pentru mulți ani, pare că trăiești un singur anotimp; să fie să nu fie destin? preferi să începi să uiți; dacă poți; dacă nu poți..., oricum nu interesează pe nimeni; prin urmare, nu părăsești corabia pentru că a început să ia apă; pur și simplu realizezi că nu merge acolo unde ai fi dorit să ajungi.



mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

cum, de câțiva ani, m-am mutat lângă București, am început să mai pricepem și noi câte ceva despre succesiunea etapelor pe care trebuie să le parcurgă apa, lumina și esența unui sol pentru a preschimba rodul în licoare; dacă ești interesat, putem discuta și despre alcoolizarea mustului în fermentare...

în fine, alta era ideea: nu are rost să compunem acum "texte" (comentarii) ca și cum ar fi destinate etichetelor, cât timp vinul despre care vorbim prezintă dpdv tehnologic anumite defecte, dintre care mai importante sunt: i) gustul medicamentos (din cauza procesării inclusiv a strgurilor stricați), ii) gustul ierbos (din cauza procesării inclusiv a lujerilor, ciorchinilor, frunzelor); iii) gustul de dop (din cauza tratării inadecvate a "porții" către vin și/sau a depozitării inadecvate); iv) mirosul de șoarece (idem); v) mirosul de sudoare de cal (din cauza netratării adecvate a vasului de depozitare); și, nu în ultimul rând, acela care poate ar trebui să te intereseze în mod particular: gustul de lumină (cum ar veni, ai procesat corect, dar l-ai expus acțiunii luminoase prematur sau timp îndelungat).


desigur, ai dreptate: "vinul e bun sau foarte bun"; dar numai atunci când nu comportă astfel de neajunsuri.

oricum, îți mulțumesc că ai adus vorba despre vin; despre poezia de față mi-ar fi fost mai dificil să mă exprim (mai ales că azi nu am degustat încă din vinul primit de la soacră-mea).


hai, să ne (de)gustăm sănătoși (ești bun de cinste - pentru audiență :) ).

reacțiile mele (deși așa pare) nu au pretenția categoricului; așa cum am spus, sunt impresii după o primă lectură; eventual, acord mai multă importanță câtorva pasaje (atunci când am nevoie de copy/ paste).

totuși, sper că ești de acord cu mine că textul abundă de redundanțe și pleonasme (cel puțin logice) care mai sunt și acompaniate de o puzderie de auxiliare ale vorbirii; nu am dispoziția să puric acum textul în întregime, iată câteva exemple:

i) voi ajunge/ voi fi prea/ atât de bătrîn ca să... [(s1 + s2 (de 2 ori; + lemnoasa: prea tînăr să-nvăț a muri) + s4 (de 2 ori) + atât de bătrân (de 2 ori)].

sau exprimări de genul:

ii) "voi mai păstra puțină" (pleonasm multiplu/ consecutiv).
iii) "o bună parte din mine va fi scuipată/ pe jos cu flegme tabagice numai așa mă voi curăți/ de partea bună din mine" (nu crezi că e prea mare aglomerare de mine, parte, bun?); și că scuipi... cu flegme.
iv) "între voi cei cei lipsiți de această bătrînețe/ pentru care mi-am rupt capul & mi-am frînt inima" (după simptomatologia alcoolismului din s1 asta nici demagogie nu poate fi considerată)

ș.a.m.d.


concluzie: (app de pomul acela de Crăciun) l-ai vrut perfect: înalt, bogat, puternic, delicat, expresiv; și este; doar că se cam clatină.

ar fi un text bun (sau chiar este), însă neajunsul major este că lași sentimentul că nu te poți decide ce să oprești și ce să elimini despre aceeași idee/ imagine; reiei de-a lungul celorlalte strofe tema, motiv pentru care începe să pară din ce în ce mai diluată, alocuri chiar forțată (de dragul încrederii nejustificate în anumite construcții - de exemplu, "păun care a băut tot/ până la piele", pe care eu n-aș miza); la fel de forțată îmi pare și colocvialitatea s3 - și nu din motive de pudibonderie (știi că nu am astfel de reacții), dar nu justifică la nivelul limbajului (50% vulgar: "vă futeam mumele") consecința gratuit-logică (50% ironie rațională ratată: "să repar greșeala/ care v-a adus în fața mea."); prin urmare, rezultatul este unul de o vulgaritate gratuită și bombastică, care nici nu (își) exprimă la potențial maxim natura, nici nu satisface semantic.

singura asupra căreia nu mă pot decide e s1; pe de o parte, portretizează credibil, ai impresia că tocmai ai ieșit dintr-o baie colectivă (baie publică, spălătorul unei fabrici/ instituții sau altceva de genul), unde contemplarea repetată a unui tipar fizic dictat de grupa de vârsta majoritară declanșează introspecția; pe de altă parte, așa îmi pare, că, da, portretizează, dar nu estetizează; descrierea e comună, lipsită de "ochiul autorului", motiv din care e gratuit-patetică.

ce mi se pare ca nuca în perete este finalul; adică o lungești disimulat metafizic despre condiția umană individuală și colectivă din perspectivă gerontologică, dar... băi, ce era să uit, să-ți adresez, "iubito", și ție două, trei cuvinte; ok, să o întorci cu 180 grade pe final este tehnică, dar aici are efectul unui pahar cu apă din cauză că s-a terminat carbogazosul ("soda").

farmecul vieții, d-ule Mihalache, așa cred, stă în căutare; desigur, există diferențe sepcifice, dictate de structura interioară a fiecăruia (genetică, psihică, intelectuală) și de anumiți factori externi; când căutarea încetează, nu înseamnă că "se moare", înseamnă că "era deja mort"; este unul dintre motivele pentru care probabil ar trebui să nu luați episodul evocat de mine adliteram; cu atât mai puțin comparativ socio-economic sau istoric; fără pretenția simbolismului, fiecare element din text este un simbol; să zicem tot astfel cum tot ceea ce "trăim" s-ar putea să fie astfel, în ciuda obiectualizării pe care ne-o pemritem; dar, da, mama este singurul element real; nici nu ar putea fi altfel; lesne de presupus de ce.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

cred (subliniez: cred) că reușește ce își propune: au autoportret credibil despre un autor necredibil [nu incredibil :P ]; iar persoana a 3-a de aici, de gen feminin [deconspirată nu atât de forma verbală, cât de neputința de a ține sub control doi câini - un bărbat îi ține până se rupe lesa (cum ar veni, nici el nu-i ține, dar motivul este obiectiv) :)], este pers 1 regăsindu-se în fața pc-ului în ipostaza sa alter_ată.

de unde și refuzul unei avalanșe de întrebări nerostite (dar intuite): are rost trăită viața reală? e de preferat testarea în locul tastării? a devenit testarea un mod de viață cu adevărat depășit? cât mă mai mint că nu îmi e dor de lumina naturală?

& multe (posibil) altele; toate sub perfidul semn comun al tehnologiei și culturii: are rost să scriu (și eu) despre toate acestea? paradoxul existenței acesta este: cu cât avem mai multe lucruri, cu atât mai puțin avem ceva cu adevărat; și cu cât mai mulți scriu despre orice, cu atât mai acut este sentimentul că se scrie despre nimic.

de unde și finalul: un ironic "însetat" de adevăr; nu unul impus de ritmul accelerat al evoluției tehnologice vs degradării umane; ci unul cert, tradițional: "al tatei"; e și asta o luptă ce trebuie dusă; a propriei recuceriri; cu mult mai dificilă, pentru că lumea e de mai multă vreme un puzzle, din care noi avem f puține fragmente.

e o tăcere în actul finalului care îmi tare place, prin sugestie: nebuniei a tot ceea ce nu suntem noi (și care amenință a ne integra) i ne opunem prin "stasis", o încremenire activă, ce reușește fie a echilibra, fie a anula aceste forțe.



sper că n-am delirat exagerat :)


toate cele bune.

e conștiința dv, cui aveți a da socoteală pentru? pe aici, sigur nimănui.

apoi, să nu uităm, de exemplu, de Anne Sexton; e incredibil câte minuni poate ascunde cronicul; iar exemplele sunt nenumărate; cum "din nimic, nimic se naște", mă tare tem că și ce se naște din banal, în majoritatea cazurilor, nu completează existența cu mai mult.

credeți în dv indiferent de ce vă spun alții; pentru că sunteți singură în dv, iar acolo nimeni nu vă poate cunoaște.

inocente, clar formulate

este că d-ul Valentin nu a intenționat câtuși de puțin să fie ironic; așa cum citesc eu, se referea la firescul formulărilor, care ating, asemenea rostirii copiilor (în manieră intuitivă, directă, nealterată logic, nesofistică/ nesofisticată) adevăruri fundamentale; cel puțin din perspectiva umanului; prin urmare, comentariul d-ului Valentin era un compliment, nu un reproș.

personal, apreciez această atitudine în fața realității cracterizată de principiul filozofării: "de ce?"; și mai mult apreciez că relația cu interogativul nu emite pretenția soluției, ci numai a interpretării incocente (sus-numite "naive"); a observării specifice inteligenței naturale, pure, care nu pervertește cu orice chip liricul în fapte sau gânduri "clari formulate" (cartesian); de ce ar fi această perspectivă asupra lumii, aparent autistă, una superioară? pentru că, trăind într-o contemporaneitate a postIdeii, a răspunsurilor cu orice chip (nu contează că adevărurile științifice au ajuns să se autocontrazică la decade aproape regulate), încât Ideea a devenit inertă, moartă, se simte tot mai acut nevoia unor conștiințe autentice, posibil de recunoscut funcție atitudine și afectivitate.

nici cititul în cafea nu e de lepădat; iar icoanele pe sticlă..., o minunăție!

cu Valentin nu mi-am permis, trebuia să discut ca de la bărbat la bărbat; dar dv vă pot recunoaște: justificarea e mai mult un fel de cochetărie masculină :).



mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

prima strofă nu e scrisă de mine, de aceea e singura bine scrisă; o scrie inspirația; eu sunt mai analitic, orgolios, clevetitor etc, ceea ce se vede în următoarele.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

cine are urechi de mirosit să vadă!

am reiterat că se scrie mai mult decât se citește; dar nu că toți scriem mai mult decât citim :)



"Hau, hau, hau/ Și hau hau hau!/ Cârciumă te beau, te beau!" (Pictoru'); tot așa întreb și eu: dacă Mihail e câine de circ, Gabriel e câine de cârciumă?