Vasile Munteanu

alegând să sintetizez astfel micul meu comentariu, eram conștient că din cauza titlului "cochetărie & cockteilărie" risc să pară că aș considera textele tale din categoria "ușoare"; acest titlu voia să spună că sub astfel de texte ceva este: "ținuta obligatorie".

am degustat (nu m-a dernajat niciodată ora...) și eu melanjul acesta reușit dintre idee și trimitere, dintre abordare și renunțare (mă refer la manieră), un vino-ncoace al tău de a face poezie.

nu cu mult timp în urmă (atunci când a fost furtună și a cazut netul vreo 2 zile înainte să dau "trimite" la un comentariu amplu la care mă încumetasem vizavi de unul dintre textele tale), ziceam, printre altele, că textele tale "nu plac"; nu în sensul în care suntem obișnuiți să ne placă un text; despre care am început să cred că este (măcar parțial) greșit; mai exact, ne-am deprins să ne placă mai mult decât este cazul "cuvintele"; manifestăm (patologic chiar) o apetență pentru diversitate și pentru împerechere; fără să fim preocupați de progeniturile acestor manifestări ale unei vitalității mai mult biologice, decât estetice; prea puțin raționale pentru a nu fi monstruoase.

nu știu dacă asumat sau instinctiv, dar tu pari să eviți această abordare. esști foarte preocupat de CE spui, nu de CUM spui, aspect favorizat la tine de educație, autoeducație și probabil alți factori asupra cărora nu mă pot exprima. iar rezultatul este unul rar: textele tale se cer recitite, analizate; nu sunt genul de texte-hit; hai, altul! oricum, chiar și dintre acestea, puține ajung la stadiul: - Maestre, bag-o p-aia cu...! în timp ce majoritatea au satisfăcut urechile superficiale și multe ale momentului.


un cititor,
Vasile Munteanu

lasă, senilitatea ta, că și "câteva sute de morți pe minut" tot nisip înseamnă; da, te-am făcut "undeva burghez" - într-o discuție particulară; și, ca râsul să fie "de tot râsul", de fapt, nu te-am făcut burghez, te-am apelat cu "burghez ratat", ceea ce, orice ai spune, e la fel. dar invers ;).

din nou acea atmosferă donquijotească, în fața căreia umbra băștii mele atinge pământul și își lungește umbra sub formă de lance; din păcate, artisticul de circumstanță (superb sugerat aici prin "concertul de anul nou de la viena") prevalează, lucindu-și influența (în raport cu trimiterea titlului) cu răceala mecanică a coasei pe care moartea o vântură printre aceia presupus vii; de fapt, porniți într-o fatidică expediție a inutilului, a dezastrului, a inumanității.

totuși! dacă acestea toate au făcut posibilă transformarea omului în nisip (așa cum oftează finalul), nu mă pot împiedica să gândesc (sau măcar să sper) că suma boabelor de nisip va face posibilă reNașterea Omului.


mi-a plăcut întregul, dar în mod deosebit aceasta: "am găsit câteva ore furnicând în trunchiul unui lemn" (versul următor mi se pare oarecum explicativ, parcă ai analiza versul precedent și ai porpune comparații - e o expunere mai mult "critică" decât poetică; chiar "trunchiul unui lemn" cred că sună puțin ciudat, pentru că ambele sugerează "partea", una chiar mai mult decât cealaltă; sunt sigur că vei înțelege despre ce e vb).

ciocanu' lu' Nemțeanu se compune din două părți: partea toporoasă (pentru alea verzi) și partea ciocănoasă (și uscate); deci, din punctul de vedere al lemnului, cum ar zice Românescu, poți îndruga verzi și uscate.

personal, prefer ciocanul mannesmann, care satisface atât criteriul nemțesc al ciocănirii (firea, natura șmad), cât și pe acela românesc (oglindirea, dublul șamd).

oricum, îmi place să cred că, de ieri până azi, o frumusețe de foc să te fi limpezit; deși căldura te cam blegește.

explicația e simplă (mă refer la de ce te doare capul când tai lemne...): folosește un topor. a, uitasem, exemplul tău favorit e "cu ciocanul"; mă rog, indiferent de unealtă, e mai bine cu; cât despre întrebare, nu era cazul să intri în panică și nici să abordezi o atitudine defensivă; credeam că o să realizezi că e retorică; înțeleg de ce preferi compania lemnelor: pe de o parte, le poți îndruga ce și cum vrei; pe de altă parte, nu pretind răspunsuri. dacă le termini pe ale tale, am și eu netăiate. te aștept?

"trecut nu prea îndepărtat"... pentru cine? pentru că din ce în ce mai absenta sinceritate te-ar constrânge să recunoști că ai amestecat premeditat "trecuturi" pur și simplu de dragul "înjghebării"; apoi, această "incursiune" - și, aici, îi dau dreptate Pictorului - pare mai mult un pas bătut pe loc; mai mult o mâncărime în locuri sensibile, dar mai ales în talpa setii. dacă la aceasta mai adaugi că "toposul" este cu desăvârșire ratat (știi de ce? pentru că, așa cum îl redai tu, chiar pare un "loc comun"), ceea ce pare că lipsește acestor "versuri" fiind interlopeasca (apreciază adjectivizarea!) evocare: "băgam dujmanii-n portbagaj".

pe scurt, e un talmeș-balmeș izvorât dintr-o nostalgie confuză și bleagă, ce-și dovedește impotența în a portretiza trinitara și la fel de clasica esențializare: oameni-locuri-fapte.


totuși, mi-a plăcut ceva: "ne găsi deja înstăriți" (cu sensul evident de în_stare). atât. dar zic să nu iei în seamă ce spun/em. te va lăuda sigur cineva nemeritat.

nici mie nu prea îmi mai place exprimarea respectivă și mai mult ca sigur într-o formă finală va dispărea sau va fi numai sugerată; să zicem că dispoziția de moment era una de așa natură (chiciul sclipiciului și al colindelor comerciale mă stresează, nu mă relaxează) și... "ce am eu mai bun în mine" (pt că desigur și limbajul conjunctural e la fel de lemnos-uscat precum bradul) are poli răsturnați.


oricum, m-a bucurat semnul tău (și negativ de-ar fi fost - m-ar fi întristat, dar tot m-ar fi bucurat). mai ales pentru că timpul contează. nu în sensul că, astfel, nu trecem; dar măcar trecem "împreună", nu unul pe lângă celălalt.

cel mai mult îmi place că pare un text scris între stările descrie (să spunem "alteori"); în acele pauze care devin mai lungi decât "studiul", în care dintr-o pornire profund umană transformăm viața în obsesie și plăcerea în viciu; în care nu mai pretindem nici speranță (s1), nici drum (s2), nici uitare (3).

adevărat, expresia aceasta: "adevărul îmi pare/ mărit cu lupa.", datorită formulării pretențios-generale, ar putea fi considerată aforism; însă exprimarea în care personal recunosc umanul (mărturisesc, este aspectul care m-a preocupat cel mai mult în acest text) este aceasta: "suvenir pe care,/ mai târziu, îl arunc."


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

dimpotrivă, pe mine nu m-a lăsat să dorm :)


mulțumesc pentru lectură și pentru matinalul semn despre.

mulțumesc, domnule Vianu, pentru semnul de lectură; să spunem că am încercat, în loc de a ridica pumnul, să-mi arăt mușchii dinspre nordul creierului.

mulțumesc, domnilor, pentru lectură și pentru semnul despre.

domnule Silișteanu, sunt conștient că, oameni fiind, pe toți ne încearcă periodic păcatul trufiei; care, poate nu întotdeauna, dar în majoritatea cazurilor ne biruie; mai ales în acele momente în care ne credem un fel de cui al lui Pepelea în oiștea Adevărului; când înclin să cred că suntem mai mult un semn grafic, așchie sărită din lemnul roții; creasta domnului Sibiceanu este fără doar și poate mai înzăpezită decât a mea (încerc să spun că ceea ce îl caracterizează pe domnia sa este serenitatea, altitudinea superioară); deși de piatră, plec fruntea în fața gândului împăciuitor; pentru că dânsul a înțeles înaintea noastră acest lucru: armonia se naște din traiul laolaltă al fiarelor. și eu, ca atâția alții, mă număr printre aceia care scriu așa, de trecerea urâtului în frumos; ce-am zis omorât rămâne; dar mă plec oricând înaintea omului și a Cuvântului; pentru că piatra trufiei mele a pornit în căutarea acelora ce altfel n-au venit la el; numai gânduri bune și pace și domniei voastre doresc.

domnule Sandu, recunosc, undeva în adâncul ființei mele mi-am dorit ca textul să facă din mână cititorului (măcar unora dintre ei), dar se pare că am reușit mai mult decât mi-am propus: un pumn. glumesc, desigur, sunt convins că v-ați referit la impact.



încă o dată, mulțumesc semnului dv de cuvânt.

mă contrazic, continui (/-u): "mai" în loc de "m-ai"

n-ai (vrut să) înțeles Nimic; dar aceasta deoarece este evident, sunt idiot și nu am știut (nici nu am intenționat vreodată) să explic; nici eu nu m-ai continui; m-am (mâș)chinuit destul cu tine, după cum ți-am spus deja, nu meriți.

păi, cine a spus, (con)frate că nu ai/aveai voie să? a dracului psihanaliză inversată, eu cred că tu ar trebui să recitești comentariul meu calm; pentru că ți-am răspuns calm și detașat; a, preferai să dau din coadă ca Duțulache (câinele lui Moromete) că a scris Cineva despre mine? desigur, după cum se știe, e mai bine decât ignorarea; ce nu ai înțeles (cred) este că Cineva poate fi oriCine; și nu este/era cazul tău; și mai puteai înțelege din reacția mea că: probabil că tu așa citești ce am scris/scriu eu; la fel de probabil, unii nu/vor fi de acord; însă eu (dacă are importanță), citind "despre poezia mea", nu am recunoscut-o (nu exclud - pe cuvânt! - ca tu să ai dreptate și eu să mă înșel).

crezi că eu nu puteam să scriu tomuri întregi despre poezia Ta; sau a Pictorului? dar, vorba ceea, am fi fost "penali".

"Deodată se auzi strigătul prelung al mutului, urmat de țipetele ascuțite ale muierilor și fetelor."



dere, 2 aspecte am să-ți reproșez: i) că ți-ai însușit "hypocrisia" de frică - deși eu te-am portretizat astfel, e drept "nesistematic"; cum ar veni, cine scrie primul "consistent" ăla a zis - altul, ce dacă; psihanalitic vorbind, ți-a reușit un autoportret apreciabil; și ii) că tu cu mine oi fi băut vreodată, eu cu tine, nu; de ce? pentru că n-am observat că așa urât te uitai la mine.

a, îmi mai pare rău de ceva, dar acesta nu este un reproș: că ai omorât inefabilul relației; preferam să scrie oricine, orice despre "noi"; noi să păstrăm inexprimatul și inexprimabilul; mai simplu: ai sophisticat-o! în toată această glagore, singurul Narcis ești; noroc cu (și că) zeița de l-a blestemat; deși lumea crede că "ocupațiunea principală a minții ei, Cocoșilă" ar fi răzbunarea, este restabilirea ordinii universale.

mărturisesc, am intrat aici din curiozitatea pe care numele Claudiu Tosa, un autor "vechi" și bun, o stârnește inevitabil.

părerea mea este că, deși curat scrisă, fără poticniri (de exprimare; aceasta nu înseamnă că, la o sumară analiză, celelalte nu există), textul acesta este ratat.

i) în primul rând, debutează cu o bizarerie facilă: "îți tremură dimineața în colțul gurii"; cine/ ce tremură? chiar "dimineața"?(!)
ii) ca un "porumbel prietenos"; comparația aceasta introduce involuntar o formă de dresaj (cine a hrănit periodic cu pâine, cornuri, pufuleți etc porumbei prin piețele publice sau parcuri știe despre ce vb; columbofilii cu atât mai mult); nu există porumbei prietenoși (în general, păsări) "de la natură".
iii) "nu mai ninge"; o observație cu caracter strict meteorologic, empirică, justă.
iv) "mi-e poftă să mă cuibăresc între genunchii tăi/ să-ți culeg somnul dintre bucle"; iv.1) pe de o parte, atât de mult s-a scris numai pe acest site despre "între genunchi", încât formațiunea anatomică respectivă a devenit un fel de enclavă a lipsei de idei; iv.2) pe de altă parte, construcția în întregul ei sugerează nici mai mult nici mai puțin un sex oral (bucle între genunchi); caz în care, decât metaforizarea aceasta leșinată (cu toate că "pofta" ar reclama puțin dinamism), prefer o exprimare frustă.
v) "iarna se face dragoste cel mai frumos"; idem iv.1; în plus, care iarnă? că acest lucru este contrazis de iii)
vi) "văzută de sus mansarda are chipul tău"; vers care sună ca și cântat de Mihaela Runceanu ("fericirea are..."); și "de sus" de unde: cornișă, avion, satelit?

ultimele versuri nu mai contează, pentru că descriu oricum un alt anotimp, "iarna" (neiarna, ce-o fi ea) nefiind caracterizată de manifestările specifice florei și faunei descrise (și de ce "înnebunesc castanii"? adică, mă gândesc că ei ar putea să facă orice altceva decât să imite versuri clasice, popularizate de Tudor Gheorghe; a, clasicul vorbea despre salcâmi, e cu totul altceva)


concluzie: autoarea, dacă a fost sinceră, dovedește o oarecare formă de sensibilitate; acest lucru nu implică musai că, încercând să scrii tot ce simți, rezultatul va fi poezie; pentru că, judecând după "influențe", autoarea se pricepe, cel puțin deocamdată, mai mult la muzică și mai puțin la poezie.

onorat, domnule Kosta, pentru cuvinte; aceste statui care, dacă nu le legăm, noaptea fug din grădină dornice de aventuri omenești.

(aici, mă adresez în principal lui Adrian) relativitatea oricărui adevăr este și motivul pentru care, când am spus: "îți dau dreptatea aia (evident referindu-mă la "leul" pe care Moromete îl "lasă de la el" în contul foncierei)", m-am grăbit să completez: "că dreptatea ta o ai" (ca să fie mai puțin confuz de ce îl legăm și pe Moromete la cap - deși nu-l doare - de aceste explicații, am să spun că tot din acest motiv; și el avea "adevărul său"; atât că nu mai corespundea vremurilor). prin urmare, dacă accept argumentația ta, sunt într-o mare dificultate: ai dreptate; ceea ce, coform concluziei la care ajungi: nu ai dreptate.

"Anul ăsta nu mai merge cu n-am. Ia stai dumneata aicea jos pe prispă și nu te mai uita așa urât la mine."

că nu Cortazar mi-era mie când nu știam pe unde s-o apuc de relativitatea explicației marțiene; ci de "certitudinea" a lu' Macarie amintit mai sus, la care, în loc să-mi iau hainele și să fug, am găsit de cuviință să mă scarpin intens, neștiind pe unde s-o apuc; că, nemaifiind la vârsta "inocenței", mi-am dat seama că, de apuc la dreapta, de apuc la stânga, aceasta nu e calea către... Binele Suprem (și sper că aici am răspuns parțial și lui Leonard).

bine că-ți dau și dreptatea aia; că dreptatea ta o ai; că umbli la Cortazar cum umblă babele pe la făcătorii de leacuri; păi, ce spuse Cortazar ăsta cileașa e floare la ureche; orice troglodit umblat câteva clase pe la școală se prinde repede că adevărul științific de astăzi nu face altceva decât să-l contrazică pe ăla de ieri; că - așa cred - dacă era atât de științific pe cât pretinde și ar fi contrazis, de exemplu, superstițiile, astea ar fi dispărut, n-ar fi lăsat în sec xxi o așa onorabilă cetățeană ca (tot un exemplu) Oana Zăvoranu fără casă, mașină și alte podoabe din aur fără de care pare acum așa proastă și nefericită în ochii opiniei publice; că de aia zic, Cortazar ăsta al tău ar fi fost cu adevărat ager la minte dacă altfel ar fi pus problema: greșeala este o ascundere bine explicată (și abia aici apare ipocrizia, pentru că este impicată premediatrea; altminteri tu, cu ajutorul lui Cortazar, nu depășești pragul inocenței).