dimineață cu claudiu

1. sincer, mi se pare prea diluat (asta n-ar fi rău dar, ținând cont de subiect, nu e deloc bine). îmi lasă impresia că l-ai scris matol, la nervi și trăgând cu dinții de fiecare amintire (în fiecare dimineață ne trezim (mă trezesc) cu tot mai puține) dar ne-reușind să te prinzi de nici una, fapt altfel explicabil dar, repet, ținând cont de subiect, nu tocmai indicat. desigur că au fost vremuri tulburi, desigur că au fost perioade în care lucrurile chiar se desfășurau cu rapiditatea și lipsa de coerență cu care le prezinți aici dar, vorba Domniei Sale, "nu-nvie morții, e-n zadar copile". prin urmare, simpla trecere în revistă a unor fapte ori întâmplări - pentru că asta mi se pare textul acesta - nu mai e nici suficientă și nici necesară
2. prea mulți bani în textu' ăsta. faza cu banii dați la taximetrist mi se pare, nu știu de ce, vulgară
3. (ai uitat de birtu ăla de lângă școala nu mai știu care unde am băut dimineața aia și ziua aia cu claudiu, după o noapte în care mi-e imposibil să-mi aduc aminte unde am băut)
4. titlul nu mi se pare sincer pentru că menționatul claudiu apare aici doar ca pretext pentru numitul marțian să-și amintească de lucruri. poate era mai bine să zici "Dimineți. Era și claudiu".

Altfel, cele nebune, Marțian.

"trecut nu prea îndepărtat"... pentru cine? pentru că din ce în ce mai absenta sinceritate te-ar constrânge să recunoști că ai amestecat premeditat "trecuturi" pur și simplu de dragul "înjghebării"; apoi, această "incursiune" - și, aici, îi dau dreptate Pictorului - pare mai mult un pas bătut pe loc; mai mult o mâncărime în locuri sensibile, dar mai ales în talpa setii. dacă la aceasta mai adaugi că "toposul" este cu desăvârșire ratat (știi de ce? pentru că, așa cum îl redai tu, chiar pare un "loc comun"), ceea ce pare că lipsește acestor "versuri" fiind interlopeasca (apreciază adjectivizarea!) evocare: "băgam dujmanii-n portbagaj".

pe scurt, e un talmeș-balmeș izvorât dintr-o nostalgie confuză și bleagă, ce-și dovedește impotența în a portretiza trinitara și la fel de clasica esențializare: oameni-locuri-fapte.


totuși, mi-a plăcut ceva: "ne găsi deja înstăriți" (cu sensul evident de în_stare). atât. dar zic să nu iei în seamă ce spun/em. te va lăuda sigur cineva nemeritat.

Pict,
1. „Diluat” e creierul tău. Ciudată, de asemenea, și pretenția unei anume „amănunțiri” care vine din partea unuia „cu amintiri tot mai puține”.
2. Nu știu ce o rezona „vulgar” la tine când vine vorba de taximetriști. Hm?!
3. Stiu „birtu’ ăla de lângă școală”, nu l-am uitat, e numai „neesențial”.
4. Să nu vb. tu de „sinceritate”, lasă pe alții.
VM,
Nimic de spus. Nu cred în conceptul de „clasică esențializare”. Există numai clasici formulări ceea ce este cu totul altceva si aici nu cred ca e cazu'. E ciudat, și la tine, a vorbi de „sinceritate” (poetică); de altă natură nu mă interesează.

dacă ai fi capabil să specifici "natura ciudățeniei", te-aș pupa pe frunte, că, vorba lui Țițeica, nu e nici o diferență.

În primul rând ar trebui să revezi articolul legat de hypocrizia. Lexicoane ai și tu o grămadă, pe net. Așa că, de ce nu cauți chiar tu? Nu de alta, dar, (vrei să) lași impresia că le (cam) știi pe toate. Apăi..., mă duc să tai lemne. Deci, rogu-vă nu mă deranjați. Lemnele suferă la vorbe nătânge. D’asta mă cam doare capul în ultima vreme.

explicația e simplă (mă refer la de ce te doare capul când tai lemne...): folosește un topor. a, uitasem, exemplul tău favorit e "cu ciocanul"; mă rog, indiferent de unealtă, e mai bine cu; cât despre întrebare, nu era cazul să intri în panică și nici să abordezi o atitudine defensivă; credeam că o să realizezi că e retorică; înțeleg de ce preferi compania lemnelor: pe de o parte, le poți îndruga ce și cum vrei; pe de altă parte, nu pretind răspunsuri. dacă le termini pe ale tale, am și eu netăiate. te aștept?

se compune din trei părți, alese de unde se vor fi ivind, desigur dar, esențiale.
Dat fiind că acestea uneori, grație uzurii ori necorespunzătoarei întrețineri
se-ndepărtează de ideea armonioasei conlucrări,
(via temperamentul utilizatorului, în cazul de față și vânător și gonac deci,
om cu infinită responsabilitate),
gloanțele trase
(numite-alcândva plumbi, numite in cazul ce încă-i de față alice de 2/2.5 mm )
se pierd ocazional prin buturugi.
Care, buturugi, se cer despicate, desigur esențial.
Pentru că, nu-i așa, simpla și niciodată pura risipă de muniție,indiferent de calibru, atât pe vreme de pace
cât și pe vreme de război, frecție la picior de lemn chema-se-va
Concluzia fiind: grijă mare la topor, mai crapă-n coadă - când și când.

Onorat de această revenire. Nu de alta, dar acum esti inteligibil. Scris frumos, simbolic, tăios. Grijă mare si tu să ai.
PS, Balaurului, "ciocanu'" nu-mi aparține, aparține Neamțului, cum spunea careva mai deunezi.

ciocanu' lu' Nemțeanu se compune din două părți: partea toporoasă (pentru alea verzi) și partea ciocănoasă (și uscate); deci, din punctul de vedere al lemnului, cum ar zice Românescu, poți îndruga verzi și uscate.

personal, prefer ciocanul mannesmann, care satisface atât criteriul nemțesc al ciocănirii (firea, natura șmad), cât și pe acela românesc (oglindirea, dublul șamd).

oricum, îmi place să cred că, de ieri până azi, o frumusețe de foc să te fi limpezit; deși căldura te cam blegește.