Câteva valențe hypocritice în opera lui Vasile Munteanu

Sunt lustruiri care șterg imaginea pantofului, după cum sunt falduri care încrețesc rochiile făcându-le mai atrăgătoare (sau poate mai ignobile), ori farduri care înfrumusețează (sau nu) chipurile pe-trecute de timp. Este întotdeauna un altceva care ne dublează, mai degrabă un “adaos” ne-esențial care (ne) (par-) curge (prin) viscerele poetice, care emană din sine narcisiac, niciodată posibil fără prăbușire. Nu, nu este vorba de o „dublură” ale cărei implicații nu lasă posibilă originalitatea, întrucât dublura nu se adaugă, nu se o-pune, ci se lasă ex-pusă, ca și originalul, se dă înspre vedere și lizibilitate. E mai degrabă vorba de o excrescență artificială, un artificiu, o rostire înșelătoare, un joc. Bio-grafia lui Vasile Munteanu se lasă, încă de la început (e vorba de începutul anilor 2000, de când „îl știu”), ca o „îndoită fire” întrucât el este numit adesea Balaurul – ființă fabuloasă care bântuie mitologiile slave, ortodoxe, dar și orientale și sud-americane. Nu se cuvine aici să trecem în revistă semnificațiile acestui Balaur, figură mitologică, hypocrită prin excelență, întrucât adesea apare cu mai multe capete. Să nu ne amăgim degeaba. Trebuie să fim înțelepți ca să-l înțelegem pe nebun și nebuni spre-a înțelege pe înțelept. Zice apofatic: „nici/ pântecele lepădându-și rodul/ arcul buzelor oprit în nerostit/ brațele încrucișate peste suflet/ pielea-coajă care m-a încercuit”, iar apoi e imediat catafatic: „cal fără de alergare/ șoim fără de înălțare/ orizont fără culoare/ curcubeu fără curbare” („Autoportret”). E o hypocrizie aici care depășește capacitatea de „a ști”, dar mai ales posibilitatea de a te apropia de ceva „încercuit”, iar apoi „fără curbare”. O, să nu credeți că hypocrizia aceasta e o buimăceală, un mod defectuos de a (te) cunoaște, un deficit de ipseiatate, nu, cine pretinde că ipocrizia este un viciu, o trăsătură de caracter condamabilă și demnă de tot disprețul nu știe ce spune: nu, nu râdeți, în realitate este vorba de o însușire pozitivă, o virtute ignorată pe care nu toată lumea o posedă, ținând seama de gradul înalt de generozitate pe care îl implică, dar fără de care viața nu ar mai fi suportabilă. Cine este acest hypocrita, apărut în mediile virtuale? Acest mim care acompaniază actorul cu gesturile sale, un poet care-și adaugă propriei ființe valențe imaginare, lustrangiu fără măsură, călușar și histrion deopotrivă? El se descoperă treptat, ascunzându-se la fel de treptat: „între ceva și ceva mă poartă pasul am să trec/ n-am să ajung niciodată” („Poetul: născător de sine”). E o înșelăciune aici, un simț al hypocriziei ieșit din comun, aproape eretic, erotic, duplicitar până la identificare. O, cât de parșivă este această „identificare”. Păstrează în rădăcinile ei „idem”-ul, handicap al dedublării și sur-plusului. Aceasta neliniștește. Îmi amintesc de „Eseurile” profesorului Tonoiu. Spunea undeva că singularitatea, pentru a se afirma, trebuie să renunțe la re-producere (ποίησις, parșiv și el, ne trimite la facere – da, e un cerc din care nu putem ieși!), la oglindirea identificatoare-identitară. E nevoie de o privire lăturalnică. De dincolo, nu de niciunde. Dacă privim lăturalnic, să nu avem pretenția vederii directe. Undeva e o amăgire, hypocritul își face de cap, „joacă realitatea-n picioare”, ca în „Sofistul” lui Platon. Numai că aici era vorba de „un imitator al lucrurilor”, „de unul din rândul celor care practică o joacă”. În poezia lui Vasile Munteanu „jucătorul” e parcă transparent, joaca începe să acutizeze o miză (care?) fără formă sau sens: „umbra unei adâncituri nu există/ pentru jucătorul cu trupul înalt” („Mâna de pe umărul jucătorului”). Zicerea-verb își pierde sensul în gâtul (sau pixul) hypocritului. Circăraia e la ea acasă, chiar și așa, fără sens: „înghițitorul de săbii s-a înecat la micul dejun/ au plâns la moartea lui o zebră un papagal și-o maimuță/ cel puțin așa i-a găsit trapezista” („Palindrom intraductibil”). Iar dacă jocul este deja circ, atunci ce mai este „eidos” și ce mai este „mimem”? Hypocrisisul se manifestă tranșant. „In circ o bârfă nu-i un fapt divers” (idem), după cum nici cel care produce bârfa nu este el. „Je est un autre”. O, ce narcisism juvenil! Să fie aceasta aidoma celebrei amnezii ființiale heideggeriene? „Amnezia” stă ca semn pentru purificare (narcisism?), „adaosul” rămâne întotdeauna, el poate chiar lua fața (cât de sugestiv hypocritic sună acest „a lua fața”) „inițialului” și inițiatului. Jocul „figurilor”, al „fețelor” apare oriunde unde in-diferența este vizată printr-un exercițiu poetic tinzând către anihilarea ei, dar riscând uciderea semnificațiilor și semnificanților: „abia acum e noapte când în trup/ te-ai dezbrăcat de celălalt” (idem). Aceasta nu este însă cu putință. Reinstaurarea unui „inițial” – inițiat nu se poate petrece. Poetul hypocrit nu a crezut niciodată că Adam a fost re-. Înveșmântarea ca exteriorizare a unui (deja) interior trimite, desigur, la hypocrizie. Într-un text pe care Vasile Munteanu îl referă la hypocrizia pipei, el face trimitere la o exteriorizare, firească, în cuvinte, a unor stări interioare, poate la fel de firești, de necuvântat. În alt text el trimite la aceleași de necuvântat stări, dar în hypocrizia sa, găsește mijloace „vizionare”, „vizuale”, aproape „.avi” de a le exprima: „cum ne mai trosneau gâturile pe sub umbrelele teraselor din grozăvești/când pe lângă noi trecea un cur de studentă/ dumnezeu sau dracu parcă legaseră înadins o tinichea de coada ploii” (contraindicată femeilor). Grafia lui Vasile Munteanu este una neconformă cu Logosul arhaic, sapiențial. Dacă a fi adevărat înseamnă a fi în conformitate cu realitatea, atunci la Vasile Munteanu nimic nu este adevărat, sau nimic nu este real. Momentele în care își dedică poeziile copiilor, ori soției fac abstracție. Numai că aici hypocrizia poetică este lăsată la o parte – ia locul o desprindere in-diferentă de tot ceea ce înseamnă „zonă” a jocului poetic, are loc o aderență la real care nu poate fi privită decât dinlăuntru, nu lăturalnic. Dar grafia lui excelează de o anume absență a desprinderii și se com-place în zona jocului poetic („joci cu nuiaua-n noroi Litere”, zice undeva, iar altundeva arată că „involuntar gândește înainte de platon”). Da, „nu-i vina armei dacă se trezește trâmbiță”, nici a noroiului dacă naște cine-știe-ce-litere, nici măcar a lui Platon dacă cineva gândește înainte de el. După cum nu este vina hypocritului dacă „inițialul”, actorul, inițiatul, nu înțeleg. Nietzsche demolează „eul” autonom, suveran, și caută în gramatică un ultim adăpost. „Cu atât mai rău pentru lemnul care se trezește vioară, și vai de inconștienții care discută despre ceea ce ignoră cu desăvârșire”. Să-ți faci monstruos sufletul pentru că el nu este așa, să fii vizionar pentru că nu poți vedea nimic, să accepți pentru că negare este numele tău. Să fii hypocrit pentru că nu poți (nu este semn al impotenței, ci al ne-voinței, al lenei) a reda realitatea. Să încerci a mima ceea ce nu este, este deja un semn al gramaticii noi, joncțiune posibilă a lui „a=a”.