Vasile Munteanu

un sfat = un rezultat

recunoscător,

5 degete înstelate pentru Miriam.

un ochi alb pe un perete negru. fără ramă și fără „punct arhimedic”. și totuși s...imte intens.

un trecător,

Fugi cu cercul!

Eu sunt Iona!

Salvează-mă, că, dacă mor, te strâng de gât!

Poemul acțiunii concetrice

Primejdia care îl pândește pe om din răsturnarea ierarhiei „concentrice” firești vine din autodevorarea cu mijloace specifice devorării Naturii. Cât timp mai sunt oameni, autodevorarea nu este încă falimentară, îi mai putem schimba. Însă, în cazul în care nu ne vom revizui atitudinea, curând nu vom mai avea ce să schimbăm.
Suferința lipsurilor, a insatisfacțiilor, a primejdiilor determină amplificare conștiinței care, în mod natural, prin această „acțiune concentrică” - intrinsecă și extrinsecă - modifică în mod conștient realitatea. Și acest drept suprem asupra Naturii - crede el, Daniel! - vine din aceea că, în același timp, conștientizează faptul că reprezintă o „formulă relativ inedită a vieții”.
Omul este un demiurg „artifex” (Gehlen), plăsmuitorul unei lumi proprii, pe care și-o dorește perfectă (circulară, sferică) sau, în cel mai rău caz, perfectibilă.
În realitate, nici natural, nici artifical, omul nu este nici prea aproape de lucruri, nici prea aproape de sine - TRÃIEȘTE CA UN ALTUL.
„Omul - Pascal - deghizare, minciună și ipocrizie, atât față de sine, cât și față de ceilalți.”

Ochiul 3,

Dragă Sirenă,

poemul tău e Moby Dick
eu sunt Ahab, nebun și mic...

Cerere pentru element ajutător: greșesc dacă resping „eticheta bolii” și țin cont de ce reprezintă în simbolistica pe care ai utilizat-o până acum lumina galbenă?

Admirativ și sincer,

Să-ți trăiască!

te rog să mă crezi că, în ciuda faptului că nu am avut o confirmare „oficială” nu am crezut nici o clipă că, „formal”,nu ar fi vorba despre așa ceva.
Dar,
nu era „maieutica” un astfel de dialog, vorba celui care o folosea, de la „simple la complexe, de la cele știute la cele neștiute”? Ce mă preocupa, deocamdată - că „ce se naște din pisică...” - este „dialogul” din spatele dialogului, adică „rezonanța” pe care o capătă într-un „adult” problema izvorâtă din cea mai pură intuiție.
Că vorba ceea: „Nu se știe niciodată cine dă și cine primește!”
Cât despre surpindere, să rămâi surprinsă dacă ai să vezi că nu are imaginație - că, dacă nici „copiii copiilor copiilor” poeților n-au imaginație, apăi neamul ăsta nu mai, vorba lui Blaga, nici o „zare”!

Mulțumesc pentru că nu te-am deranjat (deocamdată),

Bună găsit, Gabriela

iartă-mi rătăcirile care m-au făcut să întârzii.
Referitor la poezie, eu gândesc faptul că Omul - cu determinațiile specifice - apare odată cu „amplificarea” conștiinței care îl constrânge să accepte „tragica” sa inofensivitate. Și această conștiință a neputinței e resortul care generează „religiosul”. Prin urmare, religia este rezultatul unui silogism al ființei, un silogism ale cărui premise majore sunt „putința” și „neputința”. Putința către un „sine” și neputința către un „dincolo”.
Poetul, așadar, cum cred eu că se desprinde din poezia ta, este un apostol în „noaptea lepădărilor”, un apostol pe care „sufletul viu” („apa vie”) care nu era al lui, îl părăsește în curând, urmând să se confrunte cu acea conștiință de care aminteam mai sus, cu eterna dilemă a credinciosului neîmplinit: „sufletul meu” este sau nu viu?

în speranța că nu te-am deranjat,
un cititor de-acum constant,

Dragă Geta,

da, important este că versurile ți-au spus ceva. Dovadă că am fost de acord cu toate cele trei obiecții ale tale. Aștept să mai treci. Chiar aștept.

Mulțumesc și eu.

Otiliei

Eu credeam că e un „joc din poezie”, dar poate că nu am reușit ce credeam eu

Dragă Daniel,

ca să nu te cred „ironic”, data viitoare urează-mi și mie „mai bine”.

Glumeam.

Același,

În primul rând, „bine te-am găsit”.
În al doilea rând, dacă tot „am văzut lumină... am intrat”.
De aici încolo sper să pierd rândul... dacă nu deranjez, dacă deranjez...

Așa cum îmi „apare” mie aceast autointerogatoriu, el este o nevoie aș putea spune organică - sub vălul unei „copilării” esențiale a întrebării ca metodă - de a reveni și de a adânci continuu analiza, prin care, inofensiv până la intuițe să se evidențieze o fecundă diversitate de articulații a dualismelor abordate.
Este „jocul” unui suprasensibil care descoperă descoperindu-se, care apropie îndepărtându-se, care desface pentru a lega. Și mai important decât toate nu este „ce întreb” sau „ce răspund”, nici măcar „ce sunt întrebat” sau „ce mi se răspunde”, ci marea întrebare, în opinia mea, este: DE CE MÃ ÎNTREB? Care este esența acestui organism viu care este „întrebarea” și care face posibil ca EU să mă întreb?
Din păcate sau din fericire, la această întrebare nu aș putea răspunde. Cine crede că poate e un îndrăgostit de sine, un Narcis de circumstanță. Oricum răspunsul ar fi premisa unei alte întrebări (regresia la infint).
Cert este că există „Prima Întrebare” și „Primul Întrebător”, iar întrebarea este rodul imperfecțiunii, Perfectul fiind sieși întrebare și răspuns.
Îți doresc, Mae, să te „răspunzi” în întrebare, atingând perfecțiunea.

din „lumea celor care nu cuvântă”,

Dragă Dan,

în primul rând „bine te-am găsit” (până la urmă...) și îți mulțumesc pentru părerea exprimată la „Limite”.
În ciuda faptului că „artistic” sunt tentat să îi dau dreptate la Martin, ce mă încântă pe mine aici este această cutremurătoare simbioză la nivel psihologic între poezie și credință, între lirism și misticism. Îmi imaginez pe crucea de pe Caraiman o dublă ipostază a lui Isus: poet și divinitate: iubire absolută și suferință absolută. Și una dintre „fericiri” (îmi imaginez „uitate” de Isus) ar putea să fie ceva de genul: „Fericiți poeții că ei vor vedea în sinea lucrurilor.”

Cu prețuire,

că poezia ta e mai matură? te asigur că este așa. eu am fost laș și am renunțat la a-i da „formă”. de ce? vorba ta, într-un cerc mai restrâns (empatie?). ți-am redat-o dintr-un maculator inclusiv cu greșelile de rigoare - ăla eram eu! tu ai depășit acel nivel, însă nu pentru a ajunge aici! cel care alege ești tu: mesianismul, mai ales în poezie, este mai des „păgubos” decât „fructuos”.
așa că proverbul de dimineață era cu dublu sens: nu întotdeauna cine te critică îți e dușman, cum nu întotdeauna cine te laudă îți este prieten.

același

vreo.
rușinică

Bună Daniele,

ce Dumnezeu, chiar crezi că aș „parodia”? Numai că eram sigur de reacția ta. Iartă-mă că, experimentând pe tine, te ajut să înțelegi reacția celorlalți. Vezi tu, așa cum înțeleg eu genul acesta de „text”, problemele sunt următoarele:
1. ai intenționat să sensibilizezi prin „mesaj”, dar ți-a fost criticată „poezia”
2. nu te împaci cu incompatibilitatea absolută poet - poet;
imaginează-ți că încercai acest demers invers: te duceai să îi citești o poezie unui copil al străzii (cred că puteai găsi mai ușor audiență), așa, ai propus un copil al străzii unor poeți: ei vor „poezie” - cerere și ofertă, Daniel, și, ne place nu ne place, mai mult sau mai puțin, „poezie.ro” este o piață care funcționează după acest criteriu economic; nici nu cred că este rău, altfel ar avea un caracater „nerentabil”
3. poezia de mai sus am scris-o acum vre-o 6 sau 7 ani animat, pot să jur (interzis minorilor), de aceleași sentimente ca și tine; hmm, am zis 7 ani - am avut timp să mă obișnuiesc!
4. ce e dramatic, Daniel? nu că el este cum este, ci că noi suntem cum suntem - și dacă „textul” tău nu este poezie, după legile „pieței poetice”, apoi ceva tot are în comun cu poezia, Daniel, și acela-i titlul și acela-i EXTRAORDINAR de NEMAIPOMENIT de MAHAYANA și de PARAMAYANA
5. e o minune cântarea noastră/ n-avem glas, nici ureche muzicală/ avem doar lumina interioară/ a unor surdo-muți geniali/ ne privim și nu ne-nțelegem/ e străin ce nu cântă în noi/ cântecul, ochii, picioarele/ ne-nțelegerea le împarte la doi

Nu „parodiez” autenticul, nici dacă nu este „poetic”, Daniel
Eu însumi sunt o parodie.

Cu admirație și compasiune („empatică”)
V. Munteanu

POEZIE pentru COPII ORFANI

munții dorm pe ape adânci:
la fel îți e și ție când te culci
ziuia de mâine

uliu-n-nălțimi rotește prada sa:
la fel și tu vei face când vei sta
lângă o pâine

și-ntre-a visa și a zbura
nu te va ține nu te va-nălța
decât durerea

cu degete-nfrunzinde către cer
chiar vântul care-ți pare efemer
te va purta

și-ai vrea să stai și-ai vrea să pleci
însă nu ști cum ai putea ca să întreci
ziua de azi

că zile-au fost și vor mai fi
dar ce e astăzi doar tu ști –
nu și de ce

când calci sandaua ta te strânge
și-atunci când mergi picioru-ți plânge:
e-un drum străin

dar nu uita: când tu te culci
munții dorm pe ape adânci
cu fruntea-n nori …

Dragă Geta,

1. bine ai venit
2. da
3. da
4. da
5. nu este vorba despre înălțare-cădere
6. mulțumesc
7. te mai aștept