Vasile Munteanu

eu i-aș pune titlul Cutie a Milei și aș începe fără intro: "Să nu știu: cine și cât mi-a dat/ cine și cât m-a iubit..." șamd; cu alte cuvinte, aș căuta să scap de auxiliarul stilistic.

ce mi se pare interesant la acest text este abordarea aceasta din perspectiva "cetățeanului utopic"; revoltat, dar nu agresiv; alienat, dar nu dezdumnezeit; animat de fervoare lirică, dar nu habotnic; un astfel de cetățean-artist este permanent în proximitatea mitologicului creștin, existența în ansamblul ei fiind o butaforie a misterului (așa cum este el interpretat de Blaga); prin urmare, jucăm (atât cât ne permite timpul) propriul rol; între uitarea primului și anticiparea ultimului spectacol.

ehe, câți copaci ar fi salvați dacă singurul criteriu al popularizării poeziei ar fi "originalitatea" (la care, parafrazându-l pe Valery, oricum nu ne-am pricepe...).

eu cred că poezia aceasta, una în care "feminismul" nu este un neajuns (cum în majoritatea acelora născute din tâmplă de femeie), este una a emoției pure, nicidecum una "de sezon"; anotimpul și conjuncturile lui specifice sunt numai un pretext; propun un exercițiu de imaginație: înlocuiți "zăpada porcilor" cu "zăpada mieilor", iar sărbătorile de iarnă cu cele pascale - singurătatea nu ar fi fost mai puțin singurătate; însă, din motive lesne de imaginat, inevitabil accentul ar fi căzut pe aspectul religios; prin urmare, aici, "sezonul" este un adjuvant; desigur, pentru cine nu manifestă intoleranță la sare, de exemplu (factor al dezghețării); sau la feminism poetic.

în altă ordine de idei, am mai spus-o: poezia nu este coniac, nici numărul stelelor nu îi conferă implicit calitate superioară (v.s.o.p.); ele certifică un simplu fapt: al lecturării și aprecierii unora dintre utilizatori (care întrunesc anumite criterii administrative); nu devine prin înstelare "capodoperă"; este și rămâne un text pe care unii îl vor aprecia, alții nu; iar lumea își urmează cursul ei firesc...

sau când supranaturalul devine tangibil; aici, literele au cu adevărat acel parfum (orange vine din naurange - naranj = parfum) inconfundabil, de fruct al nopților caracterizate de privațiuni; de fruct a cărui esență combate insomnia, surescitarea, degradarea prematură a viului; la fel ca prezența sărbătorilor visate; la fel ca prezența lui; deocamdată absente.



mi-aș permite două sugestii: i) "din luna lăptie coboară/ nopțile albe" (e o amplificare a efectului + polisemie); ii) "cum ții o cană aburindă" (ceai vs lapte, succesiv).

(-) deși expresivitatea este "meseriașă" (cu alte cuvinte, elaborat astfel încât să satisfacă gusturi diverse), cred că (și aici) excesul amănuntelor (mai ales tehnice) dăunează grav esteticului; un exemplu: personal, aș scrie doar "un anestezist ce greșește dozajul" ("într-o operație/ pe cord deschis" supralicitează ideatic, este redundant); sau excesul de pronume (desinența verbelor ar fi suficientă); sau prezența/prezentarea (eronată a) sifonului [drept spațiu de colmatare ("în")] succesiv "locului rămas gol (...) în autobuz" ș.c.l.

(+) dacă omitem aceste neajunsuri, place aceast erotism al divizării, această bipolaritate de climă și, mai ales, de lumină; într-un astfel de mediu, viața este acea fosforescență (câmp grafic) pe care mișcarea particulară a electronilor (aici, dragostea) emite semnale simultane pe axa timpului.

un Dan Ciupureanu ieșit de sub obsesia improvizației (în căutarea "genialității" cu orice chip) - știut este, când se manifestă, vine de la sine, altfel nu depășește stadiul stridenței; iar, aici, descătușarea (chit că nu este un text scris "dintr-o suflare") este deopotrivă unitară, firească, expresivă.

n.b. gândesc la posibilitatea elaborării unui real idiom al diasporei [că tot suntem "postalegeri(sm)"], pornind de la filonul etnic (desigur, românesc) și până la lexicul minorităților și cel galic; cum autorul (m-)a convins adesea cantitativ, consider că, astfel, energia consumată pe improvizațiile sterile de care am amintit ar fi canalizată într-o direcție capabilă de a impune o astfel de abordare a liricului.

e ca un vin bun în care ai turnat prea multă apă; esența este aici:

"nu ne mai putem încălzi unul cu altul nu
mai putem topi fulgi de zăpadă pe gene mirosul greu de carne arsă
zboară pe coș peste oraș ca amenințarea unui evadat periculos
tot ce mai avem în comun sunt picioarele"

mulțumesc, Cătălin; poate ai dreptate; sau poate nu; încă nu (mă) pot privi din exterior.

întotdeauna îndepărtarea de ceva este apropierea de altceva; cum a rămâne pe loc nu înseamnă niciodată nedevenire; suntem și nu mai suntem noi; altfel n-am trece; în definitiv, cred că, în măsura în care "este", "frângerea" înseamnă Spirit; de rest se ocupă știința: pe unde, cum și cu ce viteză.


încă o dată, mulțumesc pentru semnul de lectură.

nici eu nu am mai avut niciodată condiția fizică de la 20 de ani :)


mulțumesc, Leo, pentru lectură și pentru semnul despre.

nu e un reproș faptul că textul mi-a amintit instantaneu de filmul care îi are drept protagoniști pe Hilary Swank și Gerard Butler; nu trimite la, nu imită; dimpotrivă, reușește (asemenea filmului) să imprime esteticului sinceritate (foarte greu de realizat); într-o contemporaneitate a liricii caracterizate de nuditate (sub toate aspectele), textul tău propune (și reușește) anxietatea erotică; transmite atât de puternic dragostea absentă, încât aprope că simțim nu doar vibrația trupului, dar chiar și pe aceea a respirației; loialitate frântă de dor, pasiune înecată de adâncimi obscure; deopotrivă relaxare și încordare - patologie a neliniștii pentru care singurele momente în care cel care trăiește astfel reușește să își tragă sufletul este scrisul.

în concluzie, vă felicit încă o dată pentru sinceritate (mulți/ multe pozează astfel, în realitate fiind simpli cabotini).

"rostul" este o componentă esențială a existenței umane; o componentă care invariabil scapă înțelegerii; poate că așa și trebuie, altminteri nu am putea ridica bolovanul și urca din nou muntele; desigur, aici am încercat să inversez puțin orizontul, bolovanul e chiar spiritul nostru pe care ne chinuim (zadarnic) a-l scăpa de subterană.

mulțumesc, Tea, pentru cuvinte.

e un adevărat proces (al)chimico-geometric în aceste versuri (totuși, excesiv-feminine), care îmi par caracterizate de eliptic, de o constanță a distanțelor în exprimare totdeauna egale față de sine; motiv pentru care pare că versurile nu caută musai să exprime estetic, cât să convertească aceste distanțe într-un sistem metric recognoscibil; desigur, prima tentație este să o clasifici drept "poezie de dragoste"; însă la fel de bine poate fi o poezie religioasă, deoarece exprimă cu firesc mistic inutilitatea uimirii, ineficiența elanului și chiar ratarea exaltării; spun firesc mistic deoarece tonul e senin, resemnat, lipsit de revolta, de vulcanitatea altminteri specifice unei îndragostite de om/enesc.

există o motivație pentru orice.


mulțumesc, Tea.

primul care a bătut toaca, Ottilia, a fost Noe; să spunem că, deși lemnul e simplu și nu poate fi modelat prin bătaie, el modelează sufletul; și săvârșește acest lucru nu tăinuit, ci jucând rolul de "înaintemergător al slujbelor".


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

puteai să-i treci titlul și aici, nu cred că ai fi întâmpinat dificultăți "ecoliterare"; pe când mulți îl credeau "virgin" (înșelându-se, ca majoritatea intelectualilor), majoritatea de pe aici l-au susținut pe Băsescu; dacă răstimp s-au răzgândit, habar nu am; personal (să nu crezi mă eschivez), nu am votat nici atunci, nu o voi face nici acum (sunt genul care, dintre două rele, preferă să nu aleagă nici unul).


o seară bună.

îmi place că ești tenace și nu te lași; ai vrut să demostrezi că (și tu)poți sau, mă rog, că se poate și ai reușit; nu am nici o reținere să recunosc asta :)

aplicând și tu tehnica respectivă, ai colat știri, dar ai depășit simplul stadiu al informalului; fiecare calup are mica sa poveste, un particular al emoției, farmecul său aparte

dar

ce cred eu că se poate reproșa:
i) în primul rând, că "imită"; simplu spus: băi, unul a putut să facă astfel poezie, pot și eu; aspect care nu diferă cu nimic de modul clasic de a poetiza (dpdv tehnic) al majorității; cum ar veni, a face poezie "altfel", acum, sunteți mai puțini; dar, dacă se poate (mai ales că, fără a fi musai un reproș, este și facil), în curând veți cel puțin la fel de mulți.
ii) mai important, așa cred, se poate vorbi despre o translatare a sensibilității auctoriale (ca poet) asupra persoanei (ca individ); practic nu construiești ceva poetic, ci selectezi și enumeri dintr-un amalgam de știri strict ceea ce te impresionează pe tine (ca om); tabloul în sine, da, poate că este poetic, dar, cum precizam, contribuția ta este egală sau tinde către 0; cu alte cuvinte, nu poți scăpa de eticheta de "mecanic", de "jmekerie poetică".



desigur, este doar o părere asupra tehnicii, indiscutabil puzzle-ul tău este unul reușit și îl apreciez ca atare.

ce-mi faci tu mie; tocmai mă decisesem să șterg textul :)

s-au înmulțit minunile (copiii), motiv pentru care (probabil) adulții au tăcut; toți avem rătăcirile noastre, înstrăinările, dar chiar mă bucur că "estem" din nou; desigur, nimic nu mai este ca odinioară; poate chiar și a fi aici tot rătăcire este; în fine...

aici, "dor de ceva de dinainte de inceput si o dorinta de un alt ceva de dupa sfarsit" ai fost foarte în sens; singura excepție este că nu e un reproș; e doar o privire "din afară" asupra propriului drum; cât despre ce este sau ar putea fi "după sfârșit", sincer, nu prea îmi bat capul, are cine; eu imperfect m-am născut, imperfect voi pleca, prin urmare nu mă consider capabil a înțelege perfecțiunea.


mulțumesc.

același,
Vasile Munteanu

nu spun că nu sunt destule pe marginea cărora aș putea chibița (probabil subiectiv), dar, aici, îmi place cum "ce"_va-ul tău [acele elementele ce (te) caracterizează un univers exclusiv particular] dobândește vers cu vers valențele "cum"_va-ului estetic, reușind (ceea ce îți reproșam în primul rând la ultimul text comentat) sublimarea stării(lor) și a ideii(lor).

toate cele bune.

Leo, știi bine că nu m-aș/m-am lăsa/t vreodată impresionat de "recursul la autoritate" (admițând exemplul tău ca fiind așa ceva), dar te consider suficient de experimentat și de conectat la fenomenul poetic "actual" (te-am citat) ca să poți și singur să împarți un A4 în două pe verticală și să treci stânga/ dreapta ce nu/are un text vs ce nu/are celălalt; dacă revezi comentariile, poți observa că, în chiar primul dintre ele, precizam că, indiferent de tehnică, un text trebuie să fie capabil "să sublimeze stări sau idei"; tu ai luat ce ți-a convenit ție, respectiv "starea", și dă-i și combate cu argumentele altuia/ altora; este evident de la prima lectură că, în timp ce textul lui Miticov (autor care, după cum știi, a postat și aici și pe care l-am apreciat corespunzător în mai multe rânduri, chiar dacă viziunile noastre asupra tehnicii poetice nu au rezonat) emană rigoare, arhitectonică, cronologie, convertește fiziologicul în univers al manifestării specific umane ș.a.m.d., tu începi cu o lamentație constipată (s1 si s2), pt ca, apoi (s3 și s4), probabil conștient de indigența discursului, recurgi la metaforizări nu doar improprii tehnicii de care te folosești, dar neinspirate indiferent cum ai aborda acest aspect [ex: "în fața ochilor noștri", "covor zburător", "mantră de aur", "impozit pe norii de deasupra" (asta e chiar "originală", probabil ai avut în vedere și norii de... dedesubt)]; dacă la toate acestea adaugi perechea: "copilul meu" - "te piși", spun că dimensiunea eșecului nu ar fi avut nevoie de atâtea justificări vancu-miticoviene.

"texte din pliante, materiale de prezentare si altele asemenea, rearanjate și foarte subtil modificate devin poezie"; am înțeles, contribuția ta poetică (întrebare la care nu ai mai răspuns) este sau tinde, după cum ai afirmat, către "gradul relativ zero"(?!); adică poetul e un fel de bricoler, care, ieri, a reparat mașina de scris; azi, repară instalația sanitară; mâine, compune un puzzle sau decupează super-eroi de pe cutiile cu cereale; ah, să nu uit, din patru în patru ani, se joacă și de-a Cetățeanul Kane alegând, nu-i așa, președinți "după chipul și asemănarea sa"; sau nu-i alege el, sau îi aleg alții sau ăștia se aleg singuri, caz în care evident natura nu l-a prea înzestrat (paradoxal) tocmai cu inteligență practică, astfel încât să nu fie abuzat socio-economic și să nu devină futil-patetic în depoetizări, demetaforizări și tranzitivități pseudolirice; desigur, așa, în joacă; sau, mă rog, "experimental".


dar, dacă tu zici că "poezia noua, actuala, are o directie [...] bună", te cred; nu înainte de a observa ceva; "nouă", nu zic, o fi; dar nu știu cum se face că aia clasică e întotdeauna "mai actuală" decât asta... actuală; caz în care nu mă pot gândi că la fel o fi crezut și Ieremia când a rupt gardul, că direcția e bună.