Vasile Mihalache

Poem de atitudine, tăios ca exprimare și apreciere a sinelui, care dovedește deloc surprinzător o remarcabilă maturitate etică și estetică, greu de digerat din afară. Ofer o stea apreciativă considerând că merită o lărgire, cantitativă măcar, a lectorilor, în vederea emiterii unor alte păreri.

Un poem care sună obosit, uneori cu accente de prospețime dătătoare de speranțe-\"avalanșele nu te pot ține departe de primăveri\", \"medalie ascunsă de oasele pieptului\".

Consider poemul acesta un peisaj plăcut la care mă relaxez cu privirea îngândurată. Despre ce, despre cum. Mie îmi ajunge. Plăcut!

Cred că trebuie să scrieți un alt fel de poezie, aceasta îndepărtează pe cei cât de cât familiarizați cu evoluția în sens estetic a liricii contemporane. La generozitatea dvs. recunoscută, este necesară o răutate în sens arghezian întru aprecierea existențială a vieții și ilustrarea ei.

Este un poemișor cam smucit, soarele- miere de salcâm valorizează invers cuvântul, pântece- stup este ușor exagerat și ne-poetic, valsează prin aer- simpatic și grotesc totodată, astea sunt senzațiile mele la lectură.

Mi-a plăcut scriitura poemului, atent construită cu fior liric autentic, exemplar, cu o prețiozitate a limbajului bine strunită. Sunt și unele exagerări sau decât una, dar ne-supărătoare precum \"șarpele casei alb\" unde \"alb\" nu se susține.

Un poem de fericită inspirație, creator de lume, revelator de taine. Finalul fatalist care prezintă imaginea pământului asemenea unui cocean dezghiocat de oameni este precedat de altă metaforă de mare forță sugestivă, \"copilul era cuțitul unui plug\", poemul pare scris dintr-o suflare, de aceea rămân cu regretul că se mai putea scoate ceva din același teritoriu.

Aceasta este o veste tristă pentru întreaga viață literară a țării. Mă număr printre foștii tineri care am primit îndrumări și încurajări de la Poet și simt o mare dezamăgire, Dumnezeu să-l ierte!

Laurențiu Enache, Carmen-Manuela Măcelaru, Ioan-Mircea Popovici,
încă cititori pe pagina mea, vă mulțumesc pentru interesul manifestat prin comentariile voastre, oglinzi prielnice mie acum.

Mulțumesc pentru părere, am re-scris simplu, ba chiar mai mult.

Aș fi tentat să dezvolt ceea ce a spus poemul pentru mine, însă modul didactico- agresiv, de agent sanitar ieșit la pensie, pe care l-ai adoptat îmi displace.
Voi face câteva specificații pentru talentatul poet laurențiu enache care este:
-înroșiții ochi, deci.
-cu ce vreți dvs. numai să nu alegeți.
-invidia este un sentiment puternic, încărcat cu o energie distructivă deosebită, asemenea focului ale cărui flăcări sunt mai ales roșii, există și reprezentări simbolistice grafice ale focului prezentate cu roșu, vezi torța, invidia este o furie interioară dedusă din starea de neputință, furia este prezentă în literatură, reportaje etc, prin expresia de corrida,\"ochii roșii de furie ai taurului\"
-poemul spune aici:\"le ard retina/au toți/ochii înroșiți\"- deduc, arderea se face cu foc, focul este roșu, ochii sunt roșii până se sting.
-autorul spune în acest poem că a pierdut propria-și viață.
-finalul spune că siguranța de sine, sentimentul de veșnicie pe care unii dintre noi îl au mai mult sau mai puțin este un sentiment care înțepenește, care nu înalță, care este fatal, că nimeni nu stăpânește pământul, că suntem bieți muritori, care ne împungem ca dracii.

Adică o eroare de redactare de care te împiedicași perpendicular, așa la trecerea timpului, pe care abia acum am văzut-o, dacă nu accentuai deloc nu vedeam, mulțumesc, ține-o tot așa. Graba este câteodată de două ori un păcat capital.

Poetul spune despre invidie că înroșește ochii și nu despre lacrimile multe șterse cu dosul palmei sau cu un colț de batistă, dar lasă să se înțeleagă că despre durerea pierderii unui apropiat este vorba și nu despre invidie. Acum sunt mai multe cuvinte. dar sunt mai liniștit, poate așa mă fac mai înțeles. În general sunt un om grăbit, să stau cât mai repede și să rămân fără gânduri, rog să fiu iertat pentru această meteahnă. Nu prea mai comentez pe nicăieri și poate și din cauza asta nu sunt comentat, dar asta e altă poveste. Mi-a părut bine de conversație, probabil va fi la offtopic.

Poem meditativ unitar, reușește un declic de inteligență prin mascarea adevărului despre înroșiții ochii cu un sentiment opozabil.
În alt plan, pur formal, mie îmi place alocuțiunea românească \"și\", mă irită folosirea acestui \"&\".

Un micropoem perfect de la un capăt la celălalt, nu mai rămâne de discutat decât miza lui, mesajul închis în sâmburele tare al îndoielii, credinței. Există o simbolistică oarecum îndrumătoare dar și o părăsire în mijlocul înțelesului, unde sunt umbrele mai adânci. Între atâtea gângăveli care apar prin paginile unor autori, aici este onorată cum se cuvine limba românească.
Cu mulțumiri subânțelese și sincere felicitări,
Don Bazil

Inspirator poem pentru un comentariu implicat, citesc în oglindă:

eu
camera își strângea pereții și eu uitam să mănânc și să dorm
asemenea lighioanelor flămânde împrăștiate prin colțuri
iarna frigul crăpa umbrele în dreptul ferestrei
nu am știut niciodată ale cui sunt
ieșeam ca o unghie din carne apoi ca un hohot de râs
din privirile mele se prelingea varul disperărilor ca un șipot
nici astăzi nu mă mai recunosc

O încercare metaforică și metaforizată excesiv nesusținută în planul realității drept consecință sau segment. Adică să atingi efectiv problematici ale existenței. Știu că aici se poate mult mai mult și aștept.

Un poem misterios care intrigă mai mult decât inhibă. Lucrurile devin cu adevărat serioase și de importanță odată cu versul \"până va fi săturată mândria balanței\", iar finalul cade cum nu se poate mai indescifrabil ca o pată de cerneală peste numărul norocos. Per total, chiar frumos!

Este un poem descriptiv de bună calitate, introducerea este însă ratată cu maximă eficiență. Se vede o evoluție calitativă de bun augur.

Mulțumesc pentru citirea, aprecierea și recomandarea poemului. Am o zi bună!